Săptămâna trecută am văzut și Nuntă a la grec 2. E o comedioară clasică, la care râzi suficient ca să te binedispui pentru ziua respectivă. Văzusem și Nuntă a la grec, adică prima parte, că pe atunci nu se numea „1”, și țineam minte că îmi plăcuse. Așadar, m-am distrat și la filmul ăsta. Deci dacă tot nu aveți ce face zilele astea, între două capete de miel împănate, merită să îl vedeți. Măcar vă mai antrenați un pic abdominalii…
Însă despre altceva vreau să cujăt eu acum… De câte ori văd filme sau emisiuni cu familii din astea mari de greci, italieni, spanioli, mă gândesc că într-un fel ar fi cool să ai o astfel de familie, dar pe de altă parte ar fi extrem de intruziv. Eu, care oricât de sociabilă aș fi în comparație cu alții (se știu ei care sunt), tot am momentele mele de autism, în care vreau să fiu doar eu cu mine sau eu cu laptopul meu și să mă lase dracului în pace toată lumea. Or, într-o astfel de familie, mai ales dacă și locuiesc toți în apropiere sau sunt în vacanță toți împreună, este practic imposibilă o activitate solitară.
Pe de altă parte, în rarele ocazii când vara se mai strânge familionul extins pe la mătușă-mea, este chiar fun. Adică mi se pare că la astfel de mese, fie că am fost la ele sau că le-am văzut pe la televizor, parcă există un soi de complicitate, parcă toți sunt de-ai noștri și e bine așa, indiferent de împunsături și glume.
Deci cred că ar fi minunat să ai o familie mare și gălăgioasă, dar cu care să nu petreci chiar așa mult timp. Să nu stea toți gard în gard ca în Nuntă a la grec, însă să se reunească la grătare cu salate mari, și tarte doldora de fructe, la umbra nucului bătrân. Și eventual cu albastrul mării pe fundal…