În weekend am văzut unul din filmele de modă documentare pe care le am pe lista de to do. Ok, to see. Diana Vreeland: The Eye Has to Travel este despre viața editorului de modă Diana Vreeland. Citisem adesea despre ea în revistele glossy, mai ales în Harper’s Bazaar și mi se păruse o personalitate foarte interesantă, așa că m-am gândit că o privire mai atentă asupra poveștii ei, nu ar strica.
Filmul despre Diana Vreeland
Documentarul este plin de interviuri atât cu ea, cât și cu fiii ei și multe personalități din lumea modei și filmului cu care Diana a lucrat. A ajuns oarecum din plictiseală să fie editor la Harper’s Bazaar, unde a făcut istorie în presa vremii și unde a stat aproape 30 de ani. Apoi, tentată de oferta financiară de la Vogue, a devenit fashion editor pentru această revistă și, un an mai târziu, redactor șef. Dată afară după opt ani de șefie, din cauza pretențiilor sale exagerate, se pare că era o șefă nu tocmai plăcută și extrem de exigentă, Vreeland a devenit curator al Institutului Național de Costume de la Metropolitan Museum of Art din New York, unde a organizat douăsprezece expoziții migălos executate și care au înviat muzeul din letargia în care plutea, devenind o emblemă a orașului și culturii americane.
Cam asta este, pe scurt, despre Madame Vreeland. Nici nu are rost să vă povestesc mai multe despre ea, pentru că netul este plin de informații, iar filmul documentar, este destul de bun. Despre altceva, însă, vreau să vă vorbesc: despre epocat de glorie a revistelor glossy. Despre nostaligia pe care a trezit-o în mine filmul și despre respectul pentru creativitate pe care îl port art director-ilor din acea vreme.
Frumusețea presei glossy
Eu am crescut în presa scrisă și nu doar scrisă, dar și glossy. Și o să rămân mereu un pic nostalgică revistelor pe care le ții în mână, în care răsfoiești pagină lucioasă după pagină lucioasă, în care stai și te uiți și la reclamele spectaculoase pe care casele de modă le fac pentru produsele lor, și la care admiri și coperta. Știu câtă muncă este în realizarea și alegerea fotografiei perfecte de copertă și câte păreri contradictorii există uneori. Însă unul din lucrurile care mă întristează cu privire la coperțile actuale, este că cel puțin în România, toate sunt la fel. Și tocmai asta îmi plăcea enorm la Bazaar-urile sau Vogue-urile, Playboy-urile ori mai știu eu ce reviste din trecut: aveau niște coperți extrem de creative, nu uniforme. În perioada în care am lucrat la Playboy și ediția americană încă nu devenise o revistă puritană, de câteva ori pe an, încă mai realizau imagini spectaculoase, diferite de eterna duduie ușor zâmbitoare, prezentă pe orice copertă, mai mult sau mai puțin îmbrăcată.
Online-ul este fast. Nu spun că nu poate fi de calitate. Dar recunoașteți cât timp acordați unei reclame care vă invadează ecranul. O fracțiune de secundă, până găsiți indicatorul mouse-ului pentru a o închide, nu? Câte pictoriale văzute online v-au rămas în minte? Câte cover-uri de facebook rețineți? Exact!… Poate că sunt eu mai old fashioned din punctul ăsta de vedere, dar eu tot zic că frumusețea presei glossy din anii în care Diana Vreeland realiza ședințe foto supercalifragilistice este un punct de referință pe care nu ar trebui să-l dăm uitării.
