ZORBA GRECUL, CARTEA

În vremuri deja imemoriale, pe vremea când mă pregăteam să plec în vacanță în Grecia, mă gândeam ce carte să îmi iau la mine să citesc. Și pentru că de multă vreme îmi tot propun să citesc și eu ceva literatură clasică (pe care am cam sărit-o din schemă fără un motiv anume, ci doar pradă tentațiilor de moment), m-am oprit asupra cărții lui Kazantzakis, Zorba Grecul, care în orginal se numea Viața și peripețiile lui Alexis Zorba.

Toți am auzit de film și unii dintre noi și de carte. Filmul e de referință, situat pe lângă Casabalanca din punct de vedere al notorietății. Așa că undeva puțin după jumătatea cărții, când m-am întors acasă, m-am gândit să văd și eu marele film. Niciodată nu mi-au plăcut filmele vechi, iar ăsta mi s-a părut din cale afară de prost. De fapt, nici nu am rezistat până la sfârșit pentru că se scorojeau de mult pereții și am decis ca banii pe care i-aș fi dat pentru renovare să îi folosesc în alte scopuri, ceva mai plastice.

Însă cartea chiar își merită renumele. Nu mă omor eu după romanele triste, tragice chiar, dar dincolo de tragismul evenimentelor, e o carte de substanță. E o poveste bine scrisă și care te transpune acolo, în Creta primei jumătăți de secol trecut. Iar chestia care m-a surprins (ok, mă puteți numi superficială, dar asta e…) este descrierea lejerității cu care muierile își deschideau picioarele în fața oricui pe atunci, într-o societate tradițională. Și totuși se pare că nu e tocmai o ficțiune cartea… Deci despre ce vorbim noi acum?