Din seria chestiilor pe care mi-ar plăcea să le fac când o să fiu mare, mi-am mai descoperit o noua plăcere: tirul. Cu pistoale adevărate, nu cu arcul sau praştia… Era o chestie pe care voiam de multă vreme să o fac, dar nu se ivea ocazia. Şi uite că acum s-a ivit. Am ajuns cu băieţii mei la Tactical Shooting Range pentru o partidă de împuşcături în competiţie cu băieţii de la Bere Gratis.
Da, iar am fost singura fată. Da, mi-a plăcut mult asta, ca de obicei. Dar nu despre mine în centrul atenţiei este vorba aici, ci despre gloanţele mele în centrul ţintei. Pentru că senzaţia este minunată. Pentru că satisfacţia este maximă atunci când, deşi vederea la distanţă nu e punctul meu forte, se întoarce ţinta ciuruită. Pentru că pistolul ţinut viguros cu ambele mâini vine ca o prelungire firească a corpului… îl simţi atât de natural de acolo… Pentru că eşti stăpân pe situaţie. Probabil că într-o confruntare reală mixul de senzaţii şi sentimente ar fi cu totul altul, mult mai intens, poate că aş paraliza de frică, poate că nu m-aş mai simţi ca DiCaprio la prora Titanicului, la fel ca şi în cazul tae-bo-ului pe care îl ador, dar forţa mea nu ar fi nici de muscă într-o bătaie pe bune, dar plăcerea agrementului rămâne.
Pentur că da, aşa cum am mai zis de atâtea ori, eu sunt copil născut pe asfalt şi îmi plac chestiile artificiale. Deci dacă vrei să mă faci să mă simt bine, du-mă la tir. Du-mă la căţărări pe panou. Nu în natură. Du-mă la aventura parc, nu pe munte. Şi lista poate continua. Deci da, clar mai calc pe la nişte partide de împuşcături.
