Azi a început şcoala. Oricât de previzibil ar fi pentru alţii, dar nu şi pentru mine care nu prea mă aliniez cu toată lumea, voi povesti d-ale şcolilor mele.
Nu mai ţin minte prima zi de şcoală, din clasa întâi. Nu cred că a fost ceva marcant. Adică nu cred că am plâns că mă despart de mami… Aveam 4 ani de grădiniţă la activ deja (aoleu, ce multă şcoală am tot făcut la viaţa mea! 24 de ani…). Ţin minte însă prima zi de liceu, cum eram îmbrăcată, cum mi-am cunoscut colegii, soarele care strălucea. Dar nici despre asta nu o să vorbesc. O să vorbesc puţin despre şi mai puţinii profesori care mi-au rămas la inimă.
Primii doi ani de şcoală i-am petrecut în clasa domnişoarei Monica. Monica şi nu mai ştiu cum. Pentru că pentru noi era doar „Domnişoara Monica”. Care prin clasa a doua studia asiduu nişte litere ciudate, despre care am aflat că era alfabetul grecesc. Şi asta pentru că din clasa a treia a devenit Doamna Monica şi a plecat pe meleaguri mai însorite, la noul soţ din dotare. Monica era mică de statură, brunetă şi drăguţă, plină de energie şi simpatică. Noi toţi o iubeam. Şi cred că şi toţi părinţii o iubeau.
Din clasa a cincea am avut parte de cea mai cool dirigintă. Doamna Maria Vlad era profă de mate. Era o doamnă trecută de 50 de ani, grăsuţă, foarte bună la suflet, care ţinea mereu cu noi şi o excelentă profă de mate. Ţin minte că odată profa de muzică m-a văzut pupându-mă cu un băiat în curtea şcolii şi s-a dus vitriolată toată în cancelarie şi a povestit tuturor ce a văzut, inclusiv dirigăi. Şi nici măcar nu ne sărutam! Doar ne pupam pe buze pentru o poză. Şi tot ce a făcut diriga a fost să mă cheme la ea şi să îmi spună că m-a văzut madama aia şi „Andra, să ai şi tu grijă pe viitor; nu te mai pupa şi tu în curtea şcolii…”. O iubeam şi înainte, dar de atunci am iubit-o şi mai mult!
Doamna Vlad o avea pe fiica Lili, absolventă şi ea de matematică, cea care m-a meditat la mate pentru admitere. Îi spuneam pe nume, glumeam împreună şi îmi era ruşine să nu îmi fac temele la ea. Tocmai pentru că era aşa drăguţă. Şi datorită lor am intrat printre primii pe liceu.
Tot în generală am avut-o profă şi pe Paula Copăcel. O tipă tânără şi simpatică, cu care stăteam la cele mai mişto caterinci între două linii de programare, că era profa de info. Şi, spre deosebire de toate celelalte profe de info de care am avut parte în liceu (4 la număr!), chiar ştia cu ce se mănâncă informatica şi programarea.
Şi la liceu matematica a rulat. Am avut cel mai mişto prof de mate din liceu. Domnul Ianuş, mic, stelist, cu multe poante despre ingineri la purtător, cu o incredibilă capacitate didactică era cel mai iubit prof din clasă. Chiar şi de cei care nu erau buni la mate.
Fizica nu a fost niciodată materia mea preferată. Ba din contră! Nu am înţeles-o şi m-a chinuit timp de 4 ani cu teze. Nu acelaşi lucru se putea spune despre chimie. Dar asta e altă poveste. Pentru că povestea de azi este despre Doamna Gabi Băncilă, profa de fizică. Distinsă, elegantă, cu mult simţ al umorului şi bunătate, dar şi foarte inteligentă. S-a prins repede că deşi eram clasă de real, nu prea avem treabă cu fizica şi de multe ori ştia cum să ne capteze atenţia cu proiecte speciale, exerciţii de inteligenţă şi mai puţină toceală. Cu „doamna directoare” – cum îi zic acum, pentru că a devenit directoarea liceului pentru câţiva ani după ce am terminat eu – mai vorbesc şi acum şi îmi e în continuare la fel de dragă.
Deşi am făcut franceză din clasa a şasea, nu m-am omorât niciodată cu limba asta. Până într-a douăşpea când brusc mi s-a pus pata să învăţ franceza. Doar că nu era momentul potrivit. Aveam un pic altă treabă… Dar în anul întâi de facultate m-am înfiinţat la meditaţii la franceză la o profă pe care o ştiam din liceu, dar care nu îmi fusese mie profesoară. Noi, după ce profa iniţială a ajuns la sanatoriu (nu de astm!), am trăit cu suplinitoare. Una pe semestru. Însă Raluca Paraschivescu era o figură a liceului. O ştia toată lumea şi cei care o aveau la clasă, o iubeau. Mică şi mereu veselă, semănând cu Anca Sigartău şi cu o atitudine de Tinkerbell, complet antiportretul profesoarei de franceză, am ales-o să mă mediteze. Şi bine am făcut! Am înţeles limba, am râs, am povestit intimităţi şi mă bucur că şi-a lăsat amprenta în formarea mea.
Tot la capitolul meditaţii, în şcoala primară am învăţat engleză de la o domnişoară, Mihaela Cimpoeaşu, „agăţată” de tata la o conferinţă unde ea traducea. Nu era profă, dar avea o metodă didactică excelentă. Vorbea mult, era uşor agitată, foarte simpatică şi chiar m-a învăţat engleză. Am păstrat legătura şi acum. Şi este fix la fel.
La facultate, povestea se schimbă, însă. Rând pe rând, profesorii care îmi plăceau, au reuşit să mă dezamăgească. Singura care s-a menţinut pe poziţii şi pe care o admir şi mi-ar plăcea să ajung la nivelul ei profesional, este Valentina Neacşu, care mie mi-a fost seminaristă, dar acum a crescut în grad universitar. Este un om foarte cald, un terapeut de excelenţă şi o profă înzestrată didactic. Îmi doresc din tot sufletul să nu o acrească sistemul universitar găunos şi peste 10 ani să nu dezamăgească alţi studenţi, aşa cum au făcut-o colegii ei mai bătrâni cu mine.
Şi din periplul meu pe la bursa din Tenerife s-au desprins câţiva profi de excepţie: Luis Garcia, Juan Capafons, Esteban Torres.
Masterul s-a remarcat printr-o absenţă totală din peisaj. Nu a mea, care eram una din puţinle care mai dădeau pe acolo, ci a lui, masterului. Nu am învăţat nimic, nu şi-a dat nimeni interesul, practic nu a existat, în ciuda cartonaşului galben vălurit pe o parte, cu poza mea pe el, care atestă dintr-un dosar faptul că am trecut pe acolo.
Iar după master, a venit formarea în hipnoterapie cu Laszlo Vargha şi Krisztina Szabo. El mi s-a părut genial din prima clipă. Şi continui să îl apreciez ca atare. Ea, mai scolastică în stilul educaţional, mi s-a părut rigidă la început. După care am descoperit-o şi a început să îmi placă mult de ea. Ei sunt profi la Cluj, la Universitate şi sper ca şi studenţii lor să aibă o părere la fel de bună cum am eu despre ei în cadrul mult mai restrâns al grupului de formare.
Hai că nu am vorbit chiar aşa puţin, după cum promiteam, dar noroc că nu au fost aşa mulţi profi care să îşi lase amprenta în dezvoltarea mea, că altfel, roman foieleton făceam!
