UNA CALDĂ, UNA RECE

Hai că am adunat câteva mărunţişuri pe care simt nevoia să le spun, dar care nu erau suficient de consistente pentru a le dedica postări în sine.

Să începem cu ziua mea. După o zi care a fost aproape perfectă, în ciuda vremii de afară, am ajuns la o concluzie. Aş vrea să fie ziua mea mai des! Şi nu doar pentru cadouri, ci pentru tot. Cred că partea cu şampania consumată încă de dimineaţă (care, de altfel, a contribuit substanţial la a nu-mi păsa că nu străluceşte soarele) aş putea să o repet mai curând. Dar ar fi şi mai bună dacă m-aş delecta cu ea în aer liber, undeva pe o terasă, poate pe un mal de apă sărată sau clorat… Dar paragraful ăsta era de bine, deci hai să nu-l stritc! Aşadar a fost o zi în care m-am simţit foarte bine, ceva rar în ultima vreme.

¤¤¤

Să continuăm cu planul urbanistic al capitalei. Recunosc că îmi plăcea de Oprescu. Mi se părea un tip ok şi pus pe treabă. Însă încet-încet trec în tabăra cealaltă, de când au început toate schimbările stupide din oraş. Sunt mai frecvent pieton decât şofer, iar biciclist nu sunt deloc, dar ştiu doleanţele acestora. Numai că modul în care s-a gândit satisfacerea nevoilor bicicliştilor, mai ales în condiţiile în care numărul lor este atât de mic, mi se pare complet stupid. Bucureştiul nu are cultura mersului pe biclă! Bucureştiul nu are parcări supra sau subterane la fiecare intersecţie. Şi, ce să vezi, Bucureştiul are foarte multe maşini. Care la ore de vârf se înghesuiau pe cele 3-4 benzi ale Căii Victoriei. Şi care din toamnă, când se va întoarce toată lumea, se vor înghesui pe două benzi pentru că au apărut nişte trotuare ireal de mari pe o arteră pe care nimeni nu circulă pe jos, dar care are mare nevoie de locuri de parcare. Şi nu doar pe Calea Victoriei. Au sufocat străzile de pastile de beton înţepuşate cu stâlpişori care să împiedice cocoţarea maşinilor. Măcar de le-ar fi făcut spaţii verzi… Sunt extrem de revoltată de tot ceea ce se întâmplă! Şi revolta sporeşte cu faptul că nu pot face nimic pentru a schimba faptele.

¤¤¤

Noroc că mai există locuri frumoase în oraş! Pentru că îmi place că din ce în ce mai multe străduţe de prin centru devin cochete, cu magazinaşe şi locante, aşa cum vezi pe afară. Şi e o plăcere să te plimbi prin oraş, la ceas de amiază, când e încă mare căldura şi când totul e molcom. Oare cum ar fi să ai o viaţă care să se desfăşoare de la un astfel de loc frumos la altul, în care să te vezi cu oameni dragi în locuri frumoase în fiecare zi, să mănânci mâncare bună şi să bei vinuri bune, limonade cu mentă sau busuioc şi ceaiuri aromate ori sucuri proaspăt stoarse?

¤¤¤

Şi apropo de mâncare. Am încercat şi eu sandvişul Banh Mi de la Toan’s. Toan’s este un fast-food vietnamez de pe Magheru pe lângă care treceam adesea, dar niciodată la o oră la care să îmi fie foame. La nivel mondial, se pare că sandvişul vietnamez cu porc este una din cele mai apreciate mâncăruri stradale, iar cei de la Toan’s şi-au construit o bună campanie de brand awerness pe tema asta. Nu ştiu dacă lumea chiar a dus vorba despre cât de delicios este sandvişul Banh Mi sau articolele bine plasate şi-au făcut datoria. Cert este că sandvişul nu e rău, dar e departe de a fi un deliciu. În primul rând pentru că are mult prea multă pâine după preferinţele mele. Nu ştiu cum e cel original vietnamez, dar mă îndoiesc că e mult diferit. Aşa că până una-alta, tot mâncarea stradală thailandeză mi se pare mai bună.

¤¤¤

Şi să rămânem în acelaşi registru culinar, ultima din lista de azi se referă la programele de educaţie culinară din ţările mai civilizate, care la noi nu există. În afară de Food Revolution-ul lui Jamie, Anglia mai are şi alte programe educative în zona culinară, cum ar fi livezile din curţile şcolilor. Şi mor de supărare că la noi nu se dezvoltă programe educative de mâncat bine, de economisit mâncarea şi alte lucruri interesante în această zonă. Şi asta pentru că nu există interes. Eu am idei multe, dar pe care mi-e practic imposibil să le pun în practică fără susţinere. Iar cei care ar trebui să susţină astfel de proiecte, preferă să întoarcă spatele în timp ce îşi consumă tacticos vita argentiniană, delicioasă de altfel, dar care costă cât bugetul alimentar al unei familii pe o săptămână cel puţin.