Sau ale lui Virgil, aşa cum îl ştiu eu de când eram mică. Virgil e un maestru al uleiurilor. Şi parcă v-am mai spus că eu sunt mare fană a acestor culori. Mi se pare ca uleiurile au personalitate şi îmi place atât să lucrez cu ele, cât şi să văd tablouri pictate în ulei. Aşa că azi vă vorbesc pe scurt despre universul uleiurilor lui Virgil şi dacă sunteţi interesaţi, vă las să descoperiţi mai multe singuri.
Virgil a fost coleg de clasă cu mama. Virgil este pictor şi a fost profesor la Arte Plastice. Virgil face plăcinte bune. Şi, mai presus de toate, Virgil este un maestru în stăpânirea culorilor de ulei. Când am fost la el să pozez câteva tablouri pentru acest articol, i-am pus o întrebare scurtă şi simplă, la care răspunsul ar fi constat în două cuvinte. Însă el mi-a povestit timp de jumătate de oră despre pasiunea lui pentru uleiuri, despre munca permanentă pe care o depune, despre antrenamentul zilnic, practic, pentru că nici acum, după vreo 50 de ani de desenat şi pictat, nu se poate culca pe o ureche.
Virgil pictează peisaje, compoziţii, portrete, icoane. Nu îmi plac toate tablourile lui, dar unele mi se par extrem de vii, trăiesc prin ele însele. Şi îmi place foarte mult că nu se teme de culoare. Când o să fiu eu mare, cred că o să îl rog să îmi dea nişte meditaţii de pictură…
Ia să vedem dacă ştiţi care e preferatul meu din astea!
Draga Andra,eu ma bucur ca-ti plac unele din „uleiurile” mele,dar in limbajul picturii se vorbeste despre ulei pe panza, iar lucrarile devin „panze”. Este mai aproape de adevar sa vorbesti despre panzele lui Rembrandt, Van Gogh,Luchian sau Corneliu Baba, iar in muzee sa privesti panzele lui Caravagio nu „uleiurile” lui. Dar tu ai intuit bine, eu sunt un fanatic al picturii in ulei, o tehnica, din pacate, din ce in ce mai putin folosita. In magazinele din Bucuresti gasesti culori de ulei din ce in ce mai greu, dar eu, de teama, mi-am facut dintotdeauna provizii. Iata ca din nou nu ti-am putut raspunde in doua cuvinte.
(In tagma noastra doua cuvinte se spun la sfarsit- dupa care,evident, nimeni nu scapa de povestea postuma…) P.S.Inainte de a pune placintele la cuptor, sa stii ca ung bine tava cu ulei! Si ma gandesc la spiritul maestrilor. Si-i pomenesc. Placintele mele au mai degraba un sens mistic, sunt un gest de pomenire pentru sufletul mentorilor mei. Placinta pomeneste, iar pictura continua o traditie, un mestesug, o facere… Nu-i un hobi, e o obsesie… Si de culoare inca ma tem,cand incep paleta am un soi de bucurie si de infrigurare, pentru ca pictura e dincolo de ceea ce pot eu vedea. In ce priveste dorinta ta de a te medita, eu mai degraba te-as descuraja, asa, ca pe Harap Alb din poveste. Vreau sa vad, poti trece peste incercarea asta si sa vii la mine cu salatele din gradina ursului?
[…] Mama e arhitect, cochetează cu terapiile alternative, scrie printre picături şi, de câte ori are ocazia, mai mult îmboldită de vreo circumstanţă, desenează. Desenează foarte frumos şi sunt convinsă că dacă s-ar pune pe treabă, ar picta la fel de frumos. Din păcate, încă nu are timp să picteze. Mama nu e pictor. Dar asta e doar o titulatură. Pentru că mama e o artistă foarte talentată în esenţă. Aşa că are toate motivele să zâmbească de pe afişul expoziţiei, alături de alţi artişti din generaţia ei, majoritatea colegi de liceu cu ea, acum pictori cu acte în regulă. […]