Nu ştiu dacă de la vacanţă mi se trage sau poate de la toţi ceilalţi factori, dar am o lipsă de chef colosală în ultima vreme. Lipsă de chef, punct. Chef de orice. Bine, aproape de orice. Pentru că, după prea multe luni de vreme friguroasă (să ne înţelegem, la mine şi după o săptămână, e prea mult!), parcă uitasem de una din plăcerile mele supreme: să zac undeva la umbră în soare la ora amiezii, dormitând, citind sau pur şi simplu privind orizontul, ca o felină veritabilă ce sunt.
Stăteam sub palmier, într-o semiumbră, uşor moleşită şi nu mă puteam opri din savurat momentul. Ştiu că acum toată lumea mă va urî pentru imaginea tocmai descrisă, dar credeţi-mă, nici cu mine viaţa nu e mereu dreaptă… Iar după asemenea senzaţii, după o linişte interioară departe de orice (nici mânăstirile buddhiste nu mi-au dat o asemenea pace interioară) cum mama naibii să mai vrei să reintri în vâltoarea nemulţumirilor, chinurilor şi mărunţişurilor?!
Aseară, însă, ajunsă relativ devreme acasă, m-am pus pe încropit cina şi tare mi-a mai plăcut. Nu-mi prea arde de obicei să gătesc seara, după muncă, mai ales dacă nu am un public numeros pentru acest minispectacol, însă aseară chiar am avut chef. Cotlete de berbecuţ în ras-el-hanout (ăsta e un amestec de condimente marocane, pentru cine nu ştie – să nu credeţi că vă înjur) şi salată de cus-cus cu crudităţi. Simplu şi facil. Şi relaxant. Că doar sunt în modul ăsta de funcţionare, uşurel, cătinel. Se pare că nici de gătit nu mi-a trecut cheful.
Ştiu că nu mă va mai ţine mult lehamitea asta. Că într-o zi mă voi scula plină de viaţă, cu un nou chef de a mă lupta cu morile de vânt, de a face şi a drege. Însă nu ştiu dacă acum să mă bucur de ceea ce trăiesc, să savurez „chef-less-ul” sau să fac tot posibilul ca să mă descotorosesc de el. Că vorba aia, nu mai sunt în vacanţă şi îmi cam dăunează. Cât despre savurat… oare aş fi fericită trăind undeva la tropice şi având o activitate de bogătancă ocupată ocazional cu acţiuni caritabile şi în rest gătind mesele zilnice ale familie?…
