Sau mai pe limba Eminului meu iubit (nu chiar!) cărţi de pus pe măsuţa de cafea. Măsuţa de cafea nu a fost niciodată piesa mea preferată de mobilier. Pentru simplul fapt că îmi place să am mult spaţiu liber. Singura formă în care o simt integrată în spaţiu este atunci când se află între două fotolii, canapele, într-un colţ, acolo unde nu îmi violează câmpul vizual şi locul de întins picioarele sau de dansat. Mai îmi plac otomanii, acele piese între masă, taburet şi pernă rigidă, pe care stă fără probleme de echilibristică orice tavă pe care să-ţi aşezi cafeaua (că doar e măsuţă de cafea, nu?), dar pe care te aşezi şi tu confortabil, ba chiar să te lăţeşti lenevistică dacă ai chef. Doar că pentru aşa ceva ai nevoie de foarte mult spaţiu. În sufrageria mea de apartament optzecist ar fi la fel de agasant ca măsuţa de cafea…
Dar să revenim la cărţile care adună praf pe această piesă de mobilier şi care vor să zică despre tine că eşti cult în cap, cum ar zice un clasic în viaţă care îşi trăieşte deja bătrâneţile pe la Pardon… Dar să revenim şi la subiecte pe care profanul le poate înţelege, nu-i aşa, Sandi?
Cărţile de pe măsuţă, ziceam… Moda asta mi se pare ceva mai nouă pe la noi, de când librăriile frumoase s-au umplut de cărţi frumoase care, de cele mai multe ori, nu-ţi folosesc la nimic, pe care nu ai da tu banii, dar care sunt perfecte de făcut cadou atunci când pana de inspiraţie sau legătura nu tocmai intimă cu sărbătoritul intră în peisaj.
Ţin minte că acasă, când eram mică, aveam un corp întreg de bibliotecă ticsit cu albume de artă. Din zestrea şi cultura familiei, nu doar de ochii lumii. Mai ales că erau în zona de după uşa de la sufragerie, care stătea mai tot timpul deschisă. Răsfoiam cu plăcere şi curiozitate albumele care, la vremea respectivă, nu erau de găsit prin toate librăriile. Aveau pagini groase şi lucioase, imagini colorate, de o calitate îndoielnică (dar ce ştiam eu pe atunci?) şi supracoperţi uşor ferfeniţate pe la margini de atâta folosit de eleva şi studenta într-ale artelor frumoase care fusese mama.
Când eram în facultate şi semestru de semestru, timp de vreo doi ani, în apropiere de sesiune mă înfiinţam la un prof acasă pentru chestiuni organizatorice (eram şefă de an, ce vreţi?!), pe măsuţa lui trona o stivă de albume de artă. Cred că atunci a fost prima oară când am luat contact cu fenomenul denumit pompos coffee table books. Erau mereu aceleaşi albume, frumos şterse de praf de menajera de la ţară pe care o găzduia în subsol, şi expuse exhibiţionist acolo, pe masă. Dacă nu aş fi avut treabă fix pe măsuţa respectivă, probabil că nu le-aş fi remarcat prezenţa în muzeul privat în care mă aflam, cu exponate la fel de exhibiţioniste răspândite pe pereţi, postamente şi prin biblioteci. Pe atunci urmăream de la o vizită la alta să văd dacă albumele de pe masă se schimbă. Nu se schimbau. Şi mă întrebam ce naiba caută acolo, dacă nişte luni mai târziu nu le termina de studiat…
După care am înţeles că este un trend de decorare, pe care l-am mai întâlnit şi prin alte locuri. Şi, într-o perioadă, a ajuns să stea şi la mine pe măsuţa din sufragerie o stivă de cărţi cu poze pe care le studiam. Diferenţa era că eu chiar îmi clăteam ochii cu acele imagini în câte o pauză publicitară sau când aveam timp prea puţin ca să mă aşez la citit de cărţi serioase şi prea mult ca să mă uit în gol pe geam. Iar când terminam una din cărţi, îi găseam locul potrivit în bibliotecă sau o returnam proprietarului. Da, Mihaela, ştiu, dar să ştii că încă nu am terminat cărticica despre ceaiuri… :D
Aşa că mă întreb şi eu retorico-oxigenat, care e rostul cărţilor de pe măsuţă? Eh, nu mă luaţi în seamă, aşa sunt eu, mai practică din fire şi nici după bibelouri nu mă dau în vânt…
