Mereu am fost o persoană care a simţit nevoia să vorbească atunci când o apăsa ceva. Am înţeles de mică rolul exteriorizării. Iar mai târziu, la facultate, l-am conştientizat cu atât mai mult. De aia nu pot să îi înţeleg pe acei oameni care preferă să închidă în cuferele ferecate ale sufletului lor toate mâhnirile care îi apasă. Pot, însă, să le accept decizia… Dar nu despre asta e vorba acum. Ci despre încă o dovadă, trăită pe propria-mi piele, a rolului terapeutic al discuţiilor.
Relativ recent a trebuit să povestesc mai multor oameni aceeaşi întâmplare, pe parcursul unei perioade de timp foarte scurtă. Şi, cu fiecare povestire în parte, simţeam cum mă detaşez tot mai mult de cele petrecute, iar senzaţia aş putea-o compara cu o exorcizare. Pe sistemul botezului în care naşul anunţă de mai multe ori că se leapădă de Satana, la fel şi eu am constatat că pe măsură ce repetam aceeaşi desfăşurare de fapte mă lepădam tot mai mult de demonii proprii. Şi e plăcut! Detaşarea îţi dă perspectivă şi aer. Aş recomanda oricând acest tratament.
Conteaza foarte mult despre ce intamplare e vorba. Ce-ar fi s-o povestesti in putine cuvinte …
Ba din contra, chiar nu conteaza. E o chestiune de principiu si atat. E vorba de eliberare in general. :)
exorcizarea e ceva mai mult decat o micsorare a energiei intentiei cum ti s-a intamplat tie :) exorcizarea presupune ca omori demonul, nu doar ca-l alungi si te eliberezi :)
ii frumos ca de anul asta patriarhia a interzis slujba de exorcizare de pe 1 ianuarie, prin citirea moliftelor sf vasile! e frumos pentru demoni, cat sunt si ei sunt ingaduiti si nu merita distrusi doar pt ca-si fac treaba :) tre sa aiba si ei sansa sa se ridice :D
Cred că dpdv tehnic sinapsele acţionează ca un paratrăsnet. Cu cât povesteşti mai mult cu atât încărcătura electrică se scurge mai mult la pământ, până te eliberezi. :D Hai că am dat-o în metafizică, demonii ca entităţi energetice. :lol: