SKY IS THE LIMIT

Anul acesta am primit de ziua mea unul din cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit vreodată: un salt cu paraşuta. De multă vreme în doream să trăiesc această experienţă. Prin adolescenţă am fost pe punctul de a începe un curs de paraşutism organizat de Aeroclubul Român, dar din varii motive nu l-am şi continuat. Şi, evident, am rămas cu o părere de rău. Apoi, de când am intrat mai mult în contact cu fenomenul, prin intermediul unui bun prieten, dorinţa mi-a fost reaprinsă, însă niciodată nu a reprezentat o prioritate. Şi acum, planetele s-au aliniat şi zborul meu a fost posibil.

Chiar dacă nu mă aşteptam să fiu cine ştie ce emoţionată, am avut şi mai puţine emoţii decât m-aş fi aşteptat. Am ajuns la Clinceni, unde deja mă simţeam ca acasă. Faptul că mai fusesem acolo în urmă cu mai puţin de o lună şi că îi ştiam pe cei de-ai casei, mi-au dat o familiaritate reconfortantă înaintea unui shot de adrenalină ce avea să îmi fixeze pe faţă un zâmbet tâmp pe care nu cred că l-am mai avut de când m-am îndrăgostit ultima dată. Am aruncat o privire în diagonală peste declaraţia pe proprie răspundere cum că sunt singura responsabilă pentru eventualele complicaţii şi i-am lăsat moştenire Melisele mele Mariei, cu care venisem, chiar dacă îi sunt cu un număr mai mari. Am făcut cunoştinţă cu Ramiro Nicolau, instructorul de tandem ce avea să mă poarte în marsupiul său şi devenea din ce în ce mai bine. Cred că aş fi avut o mare problemă dacă nu mi-ar fi plăcut instructorul care îmi era desemnat. Nu ştiu dacă este cel mai bun, este însă unul din cei mai experimentaţi şi pentru mine a fost cel mai bun. Un om cald, simpatic şi care îţi inspira cea mai mare încredere de care poţi beneficia într-o astfel de situaţie.

Povestea cu urcatul a fost cea mai puţin plăcută. Un avion extrem de mic şi care nu îţi oferea nici pe departe siguranţa unei aeronave obişnuite, în care cei 5 pasageri stăteam într-un mod sardinic de maximă înghesuială. Respiră adânc, Andra! Hai, că trebuie să rezişti atacului claustrofobic doar jumătate de oră… Cam atâta ne-a luat să urcăm agale peste câmpiile din sud-vestul Bucureştiului până la cei 4000 m de unde urma să ne luăm zborul. Pe la 3500 m lumea a început să se foiască în carlinga minusculă pentru a se pregăti de lansare. Atunci a fost primul moment când o uşoară emoţie a început să se insinueze visceral. Uşa s-a deschis şi aerul rece al înălţimilor pompat de viteza cu care înaintam mi-a lovit brusc faţa. O altă străfulgerare de emoţie m-a atins. Prietenul meu care urma să mă fotografieze a ieşit într-o echilibristică precară pe pazia aripii şi atunci tot ce am mai fost în stare să gândesc a fost „what the fuck?!”. Am văzut cu fotograful şi instructorul şi-au dat ok-ul pentru desprindere şi gata! Avionul era deja departe, pământul undeva la kilometri sub mine, un vuiet asurzitor inunda văzduhul. Nu am simţit golul din stomac pe care eram obişnuită să-l simt la picajul liber din parcurile de distracţii. De fapt, nici nu mai ştiu ce am simţit, dincolo de durerea ascuţită cu care îmi erau străpunse timpanele. Încercam să mă prind de mână cu prietenul meu, aşa cum stabilisem de la sol, dar aripioarele costumului lui nu îl lăsau (motivul l-am aflat jos, evident) şi cum nu eram eu cea în măsură de a face vreo mişcare pentru a reuşi, am renunţat şi m-am bucurat de minutul de viteză absolută. După care o zdruncinătură plăcută m-a tras brusc în sus. S-a deschis paraşuta. Instructorul mă prevenise încă de la sol că va trebui să suport o astfel de bruscare şi mă întrebase cum stau cu sănătatea. Aşa că mă aşteptam să fie ceva mult mai cumplit. Dar nu, a fost o senzaţie chiar interesantă, amuzantă, ceva ce a rupt monotonia. Şi paraşuta s-a deschis şi văzduhul a amuţit. Din şuieratul groaznic ce îmi umpluse timpanele până atunci, o linişte mormântală s-a lăsat brusc. Zen. Pluteam. Ireal. Demenţial. O coborâre lină s-a aşternut în faţa noastră. Punctată doar de câteva învârtiri mai ceva ca în tiribombe, care mi-au marcat definitiv pe faţă zâmbetul tâmp despre care vorbeam mai devreme. Şi aterizarea uşoară, alunecând razant cu firul ierbii. Nu, nu îmi tremurau picioarele când au atins solul, deşi înainte de a porni în această aventură eram convinsă că aşa va fi. Nu, doar râdeam!

A fost genial! Mulţumesc Maria şi Ovidiu!