…sună titlul unei melodii de jale. Care mai spune şi că Dumnezeu să-i dea pedeapsă celui care iubeşte şi lasă. Dar dincolo de spectacol, însă tot de domeniul poeticului, este fraza ipocrită care spune că dacă iubeşti pe cineva, atunci îl laşi să plece. Da, să zicem că în teorie sună bine povestea. Sau, dacă o pui pe tiparul iubirilor părinteşti, are sens. Dar dacă e să o aplici pe relaţiile amoroase, atunci mi se pare doar o altă ipocrizie, un alt clişeu.
Pentru că omul este prin construcţie egoist, altruismul de faţadă este doar o versiune a egoismului, spun mulţi filosofi, şi eu sunt de acord cu ei. Şi atunci, dacă în esenţă iubirea de sine este motorul existenţei, nevoia de plăcere, de a te simţi bine, sunt cele care te animează. Chiar şi în cazul masochiştilor cronici, care caută compătimirea şi cerşesc atenţia prin mizeria lor sufletească, mecanismul este fix acelaşi.
Deci de ce ai renunţa la persoana iubită, cea care îţi aduce bucurii, confort, stare de bine, dacă nu eşti Maica Tereze? E nobil şi cu altruismul ăsta, dar arată-mi-l pe ăla care se supune la tortură de bună voie ca să îi ofere satisfacţia altcuiva de a zbura liber, asta, evident, dacă nu face parte din categoria mai sus menţionată a masochiştilor prin definiţie. Între paranteze fie spus, cel care îşi ia zborul, dacă tot o face, mai mult ca sigur că nici nu va aprecia sacrificiul tău, deci este degeaba. De fapt, cred că inepţia asta cu să iubeşti şi să laşi liber a fost zisă de vreun masochist care voia să pară interesant, după care a fost preluată de o mână de papagali wanna be şi uite cum s-a ajuns la o mare virtute.
Nu vreau să vorbesc acum pe caz particular, adică să spun cum cred eu că îmi este mie cel mai bine şi unde este echilibrul meu, pentru că nu de aici mi-a venit ideea. Ci din ceva citit care mi-a adus aminte cât de stupid mi se pare acest clişeu care se vrea virtuos.
