Din nou despre Masterchef. Sorry, dar nu mă pot abţine. Probabil că până la desemnarea marelui chef, voi mai debita ceva pe aici. Până atunci, însă, azi vreau să vorbesc despre umilinţă. Şi curaj.
Zilele trecute, o amică pe care o terorizez cu pozele mele de pe facebook ale gătelilor de weekend, îmi zice că se gândea cum aş fi reacţionat eu la Masterchef, dacă vreunul din bucătarii din juriu ar fi venit să-mi azvârle pe jos farfuria la care tocmai ce trudisem. Defensivă, am replicat imediat că aşa ceva sigur nu s-ar fi întâmplat. Dar probabil că aşa îşi imaginau şi aceia care, puţini, ce-i drept, s-au trezit cu preparatul împrăştiat pe pardoseala studioului de gestul teatral al unuia din cei trei juraţi. Sincer, leoaica falnică din mine nu suportă prea bine umilinţa. Probabil că aş fi început să plâng. Şi camerele s-ar fi năpustit pe mine, zgâindu-se focalizat pe faţa mea schimonosită, creând astfel tensiunea pe care orice emisiune protevistă o exploatează în favoarea audienţei. Şi atunci aş fi intrat şi mai tare în pământ. Acum, analizând la rece, mă gândesc că poate undeva în inconştientul meu, şi acesta este un motiv pentru care nu m-am încumetat să mă prezint la preselecţii. Nu pentru că aş fi o perfecţionistă (ceea ce nu sunt), ci pentru că pun mult suflet cam în tot ceea ce fac. Dar nu, sigur nu aş fi ajuns în acea postură…
Hopul meu ar fi fost la tăiatul cepei. Dar asta este altă poveste.
Ce m-a surprins, însă, este că printre concurenţii care s-au prezentat la preselecţii, nu am prea văzut bloggeri din zona culinară. A fost unul, care a plecat într-un mod absolut penibil în emisiunea care a fost difuzată săptămâna asta. Copolovici a avut curaj. Şi a pierdut. A plecat în lacrimi (la propriu) din cauza unui ou. Dar totuşi a avut curajul să se prezinte. Ceea ce întreaga blogosferă culinară autohtonă, nu a avut. E simplu să găteşti şi să scrii despre preparatele reuşite, să faci o poză mai bună sau mai puţin bună şi întraga pleiadă de gospodine wanna be să te ovaţioneze, ori ca cei dragi să-şi lingă degetele în urma mâncăricii pe care tocmai ce ai luat-o de pe foc. Însă atunci când eşti pus în faţa unui cronometru şi a unui juriu de specialitate, lucruile se complică brusc. Aşa că nu e de mirare că bloggerii nu s-au înghesuit la preselecţii. Statutul trebuie păstrat, aparenţele trebuie menţinute şi luxul plăcerii de a petrece timpul în bucătărie, trebuie potenţat, nu sugrumat.
Şi tocmai pentru că şi eu beneficiez de acest lux, mi-am propus să încep un mic proiect. Dar despre acesta, în câteva zile.
Corect rationamentul tau pentru cei care-si inchipuie ca sunt bucatari doar pentru ca stiu sa manuiasca tigaia cat de cat, familia e fericita cu bucatele si Blogger/Wordpress le-a pus la dispozitie un spatiu gratuit pe care sa-si scrie retetele. Sunt, insa, foarte multi bloggeri care nu au astfel de pretentii si nu duc ocupatia asta mai departe de un hobby – caz in care nici nu au de ce sa se supuna chinurilor unui astfel de show ( nu mai intru in amanuntele timpului si energiei consumate in caz de participare).
Copolovici, sa nu uitam, are pretentii de bucatar si dincolo de blogosfera – sau poate chiar este, nu am idee ca nu i-am incercat mancarea.