VIAŢA LA ŢARĂ

…Nu de Duiliu Zamfirescu… ci de diverşi care au ales să ia drumul acesta. Citeam de curând un articol despre o fermă eco de trandafiri din apropierea Sibiului şi proprietarii ei care au dat viaţa din metropolă pe traiul deloc tihnit, dacă mă întrebi pe mine, de la ţară. La fel ca ei, am auzit o grămadă de alte cazuri în care corporatişti, citadini convinşi cândva, au dat asfalult pentru pământul proaspăt arat, au dat cluburile pe leagănul din grădină şi somonul fume pe telemeaua de oaie neaoşă.

Cred că îţi trebuie o foarte mare tărie spirituală să renunţi la toate cele cu care ai fost obişnuit şi să te aventurezi într-o lume care nu îţi este cunoscută. Una este când ai crescut în acel mediu, când ştii cu ce se mănâncă agricultura şi alta este când tot ceea ce ştii să faci constă în tabelele xcel şi te-ai gândit tu că e cool să accesezi nişte fonduri europene şi să te apuci de cultivări bio. Nu zic că nu admir curajul acestor temerari, mai ales că eu nu mă văd capabilă de aşa ceva. Cel puţin nu acum. Nu mă văd trezindu-mă cu noapte în cap, muncind la câmp, mâncând doar produse naturale, fiind călărită de diverse gâze care se insinuează în casa din mijlocul naturii şi străbătând distanţe considerabile până la oraş atunci când am nevoie de ceva din metropolă. Însă curentul ăsta al retragerii la ţară mi se pare un pic de fiţă de moment. E cool să devii eco-bio-trendy. Bine, probabil că cei care chiar o fac nu gândesc în termeni de curente cool, însă eu tot am tendinţa de a-i încadra într-o modă.

Ştiţi ce mi-ar plăcea cu adevărat din această nebunie bio-eco? Dacă ar fi cazul, evident, faptul că mi-aş face o casă complet independentă: cu încălzire proprie, cu apă proprie, cu curent prorpiu, toate chestiile alea care au apărut acum şi îţi dau posibilitatea să trăieşti în mijlocul câmpului fără să depinzi de raţia de la stat, de toanele vecinilor sau mai ştiu eu ce. Dar până la momentul în care îi voi îndeplini maică-mii visul de a-mi proiecta casa viitorului complet eco, mai e cale lungă…