Mereu am militat pentru un mediu de lucru lejer, prietenos, fără tensiuni între colegi şi mai ales fără tensiuni între superiori şi subordonaţi. Evident că aşa ceva este utopic, dar sunt locuri în care atmosfera se apropie cât de cât de acest deziderat. Dar când lucruile sunt prea roz, se pare că trebuie să apară şi probleme. Una din ele este că, de multe ori, relaţiile de colegialitate sau subordonanţă devin relaţii de prietenie şi atunci, de multe ori, se strică treaba. Se strică pentru că sunt distruse nişte limite, pentru că nu mai ştii cum să tratezi problemele de lucur care apar, nu mai ştii dacă e corect să le gestionezi sentimental sau profesional. Şi astfel apar o grămadă de tensiuni intra şi inter-personale care pot duce la o stricare atât a relaţiei de prietenie, cât şi a celei profesionale.
Din acest punct de vedere am zis mereu că nu sunt dispusă să mă duc să lucrez undeva ca subordonat al unui prieten şi nici să am eu subalterni care mi-au fost prieteni înainte de a-mi deveni angajaţi. Nu mi se pare corect. Dar ce te faci dacă, pe parcurs, ajungi să dezvolţi relaţii de prietenie cu şefii/ subordonaţii? Păstrezi relaţia de pritenie şi atunci când aceştia greşesc sau devii brusc şef? Cred că e o mare artă să fii capabil să valsezi printre astfel de atribute şi prea puţini sunt cei care se pricep la acest dans. De aia cel mai bine este să păstrezi relaţii civilizate, amabile cu cei cu care lucrezi, iar prieteniile să le ţii pentru mediul extralucrativ. Sau poate mă înşel?
