Aud frecvent în jurul meu textul ăla cu „copiii din ziua de azi care nu mai sunt copii”, vai, domne, ce s-au emancipat. Şi nu că o aud de la persoane în vârstă, ci de la cei de vârsta mea sau puţin mai mari. Şi încep să realizez cum îi apucă treptat amnezia şi după aia se întreabă de ce nu îşi pot înţelege proprii copii, de ce nu pot comunica cu ei aşa cum se cuvine. Uite de aia, pentru că uită că şi ei au trecut pe acolo. Eu mi-am propus să nu uit nimic din ceea ce am trăit în diversele etape ale vieţii şi din chestiunile care m-au deranjat la adulţii din jurul meu, pentru a nu fi şi eu acuzată, la rândul meu, de puştime de diverse nedreptăţi.
Ştiu că o să îmi ziceţi: lasă că o să vezi tu cum e când o să ai copilul tău, nu o să mai fie aşa de simplu şi poate te loveste şi pe tine amnezia. Nu prea cred, la cum mă cunosc şi la exemplul pe care l-am avut în familie care şi-a propus să nu uite. Nu prea a uitat. Deci se poate!
Da, poate că cei mai mici, din zilele noastre, sunt mai emancipaţi, mai isteţi, mai deschişi. Nu neapărat decât noi, cei din generaţia mea, ci clar mult mai deschişi decât generaţia părinţilor noştri sau poate chiar şi una intermediară. Eu ştiu sigur că am fost destul de avangardistă, dacă pot să spun aşa, pentru ceea ce s-ar fi aşteptat de la un copil în pragul adolescenţei. De exemplu, pe la 10-11 ani am fost la primul „bairam”, cu adolescenţi mari, de liceu. Şi am fost foarte încântată şi mândră. Când mă apropiam de 12 ani am avut parte şi de primul sărut şi a fost la fel de frumos. La nici 14 ani am început să lucrez în presă şi să îmi câştig singură nişte bani de cheltuială. Şi uite-mă acum, neafectată (grav!) de toată emanciparea asta pe care uitucii sau frustraţii o blamează.
Mai ales că, fiind aşa cum am fost, şi făcând totul pentru că aşa am vrut, nu pentru că a fost vreo presiune socială sau mai ştiu eu ce, nu am priceput niciodată de ce trebuie să faci anumite chestii numai la anumite vârste. Adică, dacă eşti pregătit şi ai chef, poţi face orice fie mai devreme, fie mai târziu decât media. Îi blamăm pe copiii care noi considerăm că nu sunt pregătiţi pentru ceva şi doar bravează, pentru că ies un pic din canoanele cu care eram obişnuiţi. Dar, de exemplu, pe părintele care decide să dea viaţă unui copil, atunci când el are 70 de ani, nu îl blamăm. De ce? Că şi această extremă depăşeşte limitele cotidianului. Ce mai contează că cel mai probabil părintele ăla nu va apuca să îi serbeze copilului majoratul, dar nu, el nu e de blamat, că el ştie ce face, doar a trecut prin viaţă, are experienţă. Ba pe naiba! Un astfel de părinte mie mi se pare de 100 de ori mai iresponsabil decât puştiul care se apucă de fumat sau e curios cum e să faci sex la 13 ani. But, then again, poate sunt eu defectă…
Observ ca abordezi tot mai des in articolele tale subiecte despre psihologia copiilor.
Am impresia ca ti-ai dori sa ai asa ceva in jurul tau, sa ii impartasesti cumva din experienta ta.
Ma insel ?
Andra draga – mereu va fi asa, ” conflictul” dintre generatii cred ca exista pretutindeni. Flexibilitatea, in orice domeniu, tine de educatie, de inteligenta, etc. Nu stiu cum e la alte popoare dar noi avem mult de lucrat si aici. Copiii din Canada cica daca sunt aptzi – termina mai rpd scoala iar daca sunt mai incetzi, sistemul ii sprijina sa recupereze. Intreaga societate iese astfel in castig. Asta a fost un ex. Eu am un fix cu educatia pt. ca am lucrat in sistem. Ce pretentii ai tu sa te faci inteleasa intr-o societate imabatranita din multe pct. de vedere? Tinerii ca tine cam emigreaza. Eu am sa incerc s-o fac pt. ca am obosit. TU ?
mie, din pacate, imi place sa ma chinui… :))