BURSA LOCURILOR DE MUNCĂ

Am făcut odată, la unul din atelierele de creativitate, un exerciţiu despre ce voiai să te faci când erai mic. Mă uit în jurul meu la prieteni, cunoscuţi, toţi în jurul vârstei de 30 de ani şi văd o nemulţumire generală legată de carieră. Au avut deja timp să se dumirească despre ce e vorba în meseria pe care şi-au ales-o şi acum constată că nu sunt mulţumiţi, împliniţi, etc. Şi nu e de condamnat. Foarte puţini sunt fericiţii care chiar fac ceea ce le place.

Eu, spre bucuria mea, am asul în mânecă. Cred că mai nasol o să fie peste vreo 10 ani, dacă voi constata cumva atunci că nu sunt mulţumită nici de cariera pe care sunt pe cale să o încep acum. Dar mai e până atunci. Eu sper totuşi, să nu se ajungă acolo pentru că am planuri mari. Dar ştiţi cum e cu chestia aia care se numeşte viaţă şi care se întâmplă în timp ce tu îţi faci planuri…

Eu, când eram mică, îmi doream, ca toată lumea, să mă fac doctoriţă sau creatoare de modă sau profesoară. Asta cu doctoriţa a fost cât pe ce să se întâmple, dar am renunţat pe ultima sută de metri şi am dat la psihologie în loc de medicină. Dar toată viaţa m-am gândit că pe lista opţiunilor aş mai fi pus geneticianul (în România, însă, nu este o adevărată şcoală de genetică) – cred că ar fi fost cool aşa, vreo 5 minute, să fiu om de ştiinţă închis în laborator şi să mă excit la cine ştie ce descoperire pe care am făcut-o şi pe care nimeni să nu o înţeleagă la adevărata ei valoare. Din aceeaşi categorie ar mai fi fost şi antropologul. Şi, o idee mai apropiat de ceea ce fac acum, deşi la ani lumină, din păcate, mi-ar fi plăcut să fiu un reporter adevărat şi să fac materiale sociale, seriaose şi cu conţinut, de genul celor de la România, te iubesc sau din revista Marie Claire, despre diverşi oameni şi locuri, cazuri sau reporter de travel, ceea ce mi-ar fi plăcut şi mai mult.