Dacă-i bal, păi bal să fie! Evident că acum toată lumea vorbeşte despre „nunta secolului”. Şi probabil că este surprinzător pentru voi că şi eu mă aliniez tendinţelor, contrar stilului cu care v-am obişnuit. Dar nu e tocmai o discuţie despre Nunta Regală, ci mai curând despre o nuntă regală ipotetică.
De mică am fost un copil cu capul pe umeri. Nu îmi amintesc în niciun moment să fi suspinat după prinţul din poveste. Însă când am mai crescut, a început să-mi fâlfâie imaginaţia după regalitate. Îmi place somptuozitatea ei, îmi place eleganţa şi din ceea ce ştiu din afară, evident, nu m-ar deranja să am activităţile zilnice ale ceea ce înseamnă casa regală în lumea modernă. Mi-am aruncat ochii peste progeniturile de sânge albastru şi dacă Will şi Herry nu m-au încântat niciodată, nepotul prinţului de Monaco, Andrea Casiraghi, chiar prezintă potenţial.
Însă am citit zilele trecute un articol despre toate interdicţiile de care va avea parte Kate, printre care şi cea de a nu mai fi strigată Kate, ci Catherin, şi m-am îngrozit (probabil sunt mult mai multe, care lor chiar li se par bişnuite, deci nu au mai meritat să fie menţionate). Adică da, vreau sclipiciul nobil (diferit de cel de tip starlet) al regalităţii, accept chiar şi tona de responsabilităţi care vine la pachet cu armata de servitori, dar chestia asta cu interdicţiile din viaţa cotidiană, cu restricţionările şi cu blamarea publică pentru că am făcut ceva, orice practic, orice face un om obişnuit (că am jucat Monopoly… era unul din exemple), ei bine, asta nu îmi convine. Dar cum şansele lui Andrea să devină prinţ de Monaco sunt practic zero, nu îmi fac griji… hihihi.
Şi după aia m-am trezit! ;;)
