EVOLUŢIE SAU INVOLUŢIE

Citeam de curând în romanul pe care îl am pe rol zilele astea despre cum un puşti dezinvolt, de viţă nobilă, a ajuns un bătrân gras, mizerabil şi ursuz. Întâmplător sau nu, am văzut de curând cum a ajuns un bărbat care îmi plăcea când eram mică. Mică adică undeva în şcoala primară. Iar el era bărbat în toată firea de atunci. Şi inevitabil nu am putut să nu mă gândesc că în cazul multora este o adevărată involuţie pe măsură ce înaintează în vârstă.

Nu înţeleg unde se rupe filmul. Unde, pe parcursul vieţii, apare declicul ăla care face dintr-o persoană care avea un potenţial, una îngropată de vie, una care se bălăceşte într-o mizerie oarecare, indiferent de natura acesteia. Poate sunt eu de vină că îmi plac oamenii cool şi într-un fel, deşi e mult spus, îi acuz pe cei care nu sunt. Când eram foarte mică am avut un prieten. Ştiţi voi, chestia aia foarte drăgălaşă care se întâmplă între puşti care vor să acceseze lumea celor mari. Puştiulicul era frumuşel foc şi suficient de îndrăzneţ încât să cred că va creşte într-un şmecheraş deştept, cult, care să rupă inimile fetelor din liceu. Nu a fost aşa. Natura nu l-a ajutat. Din punctul meu de vedere, odată cu maturizarea, şi-a pierdut trăsăturile frumoase ale chipului. Cât despre felul lui de a fi, departe de şmecheraşul pe care speram să-l văd în el. Am înţeles chestia asta devreme, însă.

Evident că văd chestia asta şi la femei, deci nu discriminez. Probail că unii aveau nişte aşteptări şi de la mine şi le-am cam încurcat planurile. Nu acuz pe nimeni. Fac doar o remarcă. Mai ales că nu pot să înţeleg care e motivul pentru care vieţile iau uneori nişte turnuri total neaşteptate. Unde greşeşte lumea. Sau poate că e mai bine aşa… Vai cât e de complicată viaţa asta!