TUNISIA ÎN IMAGINI ŞI CÂTEVA CUVINTE

Ziceam că anul acesta mi-ar plăcea să călătoresc mai mult. Ba, chiar mi-ar plăcea să călătoresc spre destinaţii exotice. Să sperăm că aşa va fi. Până atunci, însă, mi-am adus aminte de ceea ce a fost poate cea mai frumoasă vacanţă de care am avut parte: Tunisia în 2003, după cum se vede şi de pe poze. Totul a fost minunat, de la hotelul de cinci stele tip club, vechi de doar un an, cu personal extrem de amabil, camere mari şi luminoase, holuri impozante şi piscine superbe, până la excursiile pe care le-am făcut şi peisajele pe care le-am văzut.

Am plecat un pic cu inima strânsă pentru că eram două fete care plecau într-o excursie într-o ţară arabă. Dar nu a fost nici pe departe cazul să îmi fac griji. Tunisia e o ţară mai curând turistică, europeană, decât o ţară arabă. Însă are acel farmec pe care îl au ţinuturile orientale. Forfota din suk, şalurile care miros a vopseluri naturale (am unul care şi acum mai miroase aşa!), bijuteriile de argint hand-made şi comercianţii care trag de tine îţi aduc aminte că te afli într-o ţară predominant arabă. Însă hotelurile luxoase, drumurile bune, exploatarea fiecărui detaliu din care să faci un bum turistic, vorbesc clar despre o ţară dezvoltată. Am fost la peştera în care s-au filmat scene din Pacientul Englez şi la dealurile pe unde s-au filmat scene din Războiul Stelelor. Nu ai nimic de văzut, practic, însă autocarele se înghesuie acolo… Dar ai de văzut deşertul cu un nisip demenţial de fin, în care îţi vine să te rostogoleşti la nesfârşit. Însă evident că plimbarea cu cămilele prin deşert se petrece la limanul lui, nescăpând niciodată din linia orizontului hotelurile cochete şi totuşi rustice din Douz. Totul este atât de bine controlat încât nu ai cum să vezi şi faţa neplăcută a acestei ţări. Care, sunt convinsă, există ca oriunde pe Pământ.

De când citisem pe vremuri un roman despre o poveste de dragoste ce se consumă la Cartagina, mi-am dorit să văd acel loc. Iar când am ajuns acolo mi-a plăcut foarte mult. Am fost la multe ruine din Europa. Unele m-au impresionat, altele nu. Şi nu m-au impresionat prin măreţia lor, ci prin vibe-ul locului. Adevărată metropolă, Efes, nu mi-a spus nimic, însă cele câteva pietre rătăcite de la Troia mi-au dat o senzaţie aparte. La fel şi la Cartagina: mi-a plăcut, m-am simţit bine. Şi dacă tot eram acolo, în capitala Tunisiei, care, btw, arată minunat, nu puteam rata un alt punct ce este sufocat de forfota turistică: cartierul Sidi Bou Said, un loc spectaculos, cu case albe şi tâmplărie albastră, cocoţat pe un deal cu privelişte maiestuoasă deasupra Mediteranei, care a atras multe personalităţi ce şi-au achiziţionat aici, de-a lungul timpului, mici oaze de relaxare. Din păcate, în zilele noastre, cu atâţia oameni care tocesc pavajul cartierului zilnic, numai un loc de relaxare nu mai este.

Pe unul din elegantele bulevarde ale Tunisului

Sidi Bou Said