DE NEMÂNCAT

Se apropie weekendul şi deja mă gândesc la dimineţile lui pe care mi le petrec în faţa televizorului alături de Anthony Bourdain. Nu, nu am un nou prieten expat cu care împart canapeaua, ci un program preferat pe Discovery Travel and Living. Mai sunt şi alte programe pe care le urmăresc lenevind pe canapea, cu ceaiul aromat şi micul dejun complet nesănătos pe care mi-l iau cu mine în sufragerie, dar acum am chef să vorbesc despre mâncare.
Anthony e un chef care se plimbă prin lume şi ia contact cu diverse culturi culinare. Se duce şi în restaurante, deşi le preferă pe cele tip bodegă, arhipline de localnici, dar şi la oameni acasă. Are diverşi ghizi de prin partea locului şi se distrează copios. De fapt, omul ăsta face exact ceea ce mi-aş fi dorit şi eu să fac: să mă plimb prin toată lumea, să cunosc oameni şi mâncăruri şi să mai fiu şi plătită pentru aşa ceva… Doar că se pare că barza m-a scăpat aiurea din pisc deasupra României şi şansele mele au fost practic decimate din născare. Dar să revenim, să nu ne agităm degeaba! Despre el, nu m-am decis încă dacă îmi place sau nu. E undeva la graniţa love&hate.
Din păcate, din motive de studiu întru desăvârşire, weekendul trecut am ratat emisiunile, dar acum două săptămâni am prins două episoade fabuloase. Unul era despre vizita la Beirut care s-a terminat apoteotic cu război şi scoaterea forţată din ţară. A fost un episod mai altfel decât restul. Însă celălalt a fost despre excursia în Namibia şi festinul la boşimani. Oribil. Până şi el a fost oripilat de ceea ce a mâncat. Dacă omleta din ou de struţ făcută direct pe pământ şi în funingine mai era cum mai era, când a venit vorba de anusul animalului vânat sub ochii lui, aproape că nici spălat, sau capul aceluiaşi nefericit, băgat în pământ şi făcut la foc mocnit, cu tot cu blana de pe el, resturile alimentare rămase printre dinţi şi mizeria din urechi, lucrurile au luat deja o întorsătură ciudată. Dar a mâncat… Şi a concluzionat că e cea mai traumatică experienţă culinară de care a avut parte. Aşa că, la final, când şi-a prins singur nişte insecte din care a scos maţele şi a pus sare, i s-au părut chiar bune. Un fel de floricele, aşa…
Pornind de la asta şi de la un articol scris acum vreo două luni de Elena, mă gândeam ce nu aş mânca eu. În mod normal, conform principiului de adaptare la cerinţele locului, aş mânca aproape orice mănâncă şi localnicii. Până la urmă, dacă ei nu mor din atâta lucru, eu de ce aş muri? Evident că e de preferat să existe nişte reguli elementare de igienă… La boşimani, însă, cred că aş muri de foame. Prin Asia m-aş descurca eu cât de cât şi cu insecte prăjite şi cu viermi de nu ştiu care, dar sub nicio formă creier de maimuţă aburind. De fapt, creierul nu mă încântă nici pe meleaguri locale şi cât se poate de gătit. Şi nici organele nu-s printre preferatele mele. În rest, nu sunt prea mofturoasă şi nu prea mai găsesc chestii pe care să nu le încerc măcar o dată ca să am apoi ocazia să spun că nu-mi plac. Ah, şi mai e ceva: tartarul nu-mi place. De fapt, e impropriu zis că nu-mi place, pentru că nu am reuşit niciodată să trec peste scârbă şi să înghit carnea crudă (ne referim în continuare la mâncare aici, da!?). De fapt, şi friptura îmi place mai mult carbonizată decât în sânge. Ah, şi apropo de sânge, nici sângeretele nu m-a atras vreodată să-l încerc…
Dacă mai îmi vin în minte şi alte delicatese de car enu m-aş atinge, revin cu update-uri.