PRIETENI NOI ŞI VECHI

Eu sunt o persoană cu mulţi prieteni. O mare parte din ei, chiar prieteni buni. Şi stăteam la un moment dat şi mă întrebam dacă avem o capacitate limitată de prieteni într-o viaţă. Începem să acumulăm amici încă din faza în care ne jucam în parc sau în faţa blocului, dinainte chiar de a intra la grădiniţă. Apoi facem parte din diverse colectivităţi impuse de societate şi ne alegem din ele diverse afinităţi, care ne ajută să ne integrăm mai bine, să depăşim mai uşor fiecare etapă. Dar pe măsură ce înaintăm în vârstă, numărul prietenilor creşte. Evident că se mai cerne pe parcurs, însă de cele mai multe ori el creşte pur şi simplu. Şi vezi că pe măsură ce trec anii, devii tot mai selectiv în ceea ce priveşte noile achiziţii la capitolul prietenii.

Eu, una, sunt foarte strictă, de regulă mă apropii doar de cei de care simt un impuls din prima clipă, tocmai pentru că nu duc lipsă de oameni de calitate în jurul meu. Puţine sunt cazurile când alţii simt impulsul şi încearcă să îmi intre în graţii, şi atunci mai şi reuşesc. La fel se întâmplă şi în cazul meu, pentru că nu toţi de care aş vrea să mă apropii îmi împărtăşesc dorinţa. Aşa că în ultimii ani, aş putea număra pe degetele de la o mână noile achiziţii. Şi nu îmi pare rău de ele. Dar dacă nu ar fi sfântul messenger, aş pierde legătura cu mulţi oameni. Şi asta pentru că în programul haotic pe care îl avem cu toţii, sunt foarte puţini cei cu care am o legătură constantă şi frecventă, cu care mă văd sau vorbesc cel puţin o dată pe săptămână. Cu restul ne întâlnim periodic la o cafea. Şi de unde ai spune că după atâta vreme ai o grămadă de povestit, constaţi că nu ştii ce să mai vorbeşti. Pentru că cu mulţi nu mai ai prieteni comuni, activităţi comune, sunt doar oameni de care te leagă o istorie împreună, dintr-o altă etapă a vieţii tale. Dar la care nu vrei să renunţi. Eu, cel puţin, nu vreau să renunţ la niciunii, prietenii din copilărie, colegii din generală sau colegii de la bursă.

Eu, însă, mă pot considera un om fericit din acest punct de vedere, pentru că mereu cunosc oameni noi şi posibilitatea de a fi pe aceeaşi lungime de undă cu câte cineva dintr-un nou loc, colectiv, este destul de mare. Aşa deci, la mine lista de prieteni rămâne mereu deschisă. Şi de aia nu pot să îi înţeleg pe aceia care nu au prieteni sau au unul şi bun. Când eram mică, ai mei aveau o grămadă de prieteni de familie, cu care ne vizitam constant şi mă uit acum la diverse familii, mai vechi sau mai noi, care nu au aşa ceva, nu au o viaţa socială, trăiesc toată ziua între cei patru pereţi, fără a se vedea cu nimeni. Şi, între noi fie vorba, şi fără a avea vreo activitate intelectuală acaparantă…