Ieri între frecatul unui geam şi a faianţei din baie stăteam şi mă gândeam. Mai puţin, că de!, noi muncim, nu gândim, dar mă gândeam la o chestie. Tehnologia audio-vizuală a evoulat extrem de mult. Suntem în căutare de televizoare cât mai mari, cât mai plate, cât mai înalt definite, cât mai 3d-izate. Dar tot mai mulţi oameni încep să spună că renunţă la televizor, că e o tâmpenie, că le mănâncă viaţa. Şi stau să mă întreb cât e pe bune şi cât e o demonstraţie de snobism. Pentru că, dacă nu ştiaţi până acum, e cool să spui că televizorul e pentru prostime. Nu reuşesc niciodată să rămân fixată pe canapea cu telecomanda în mână dacă nu e ceva interesant şi nu caut zapând compulsiv, nici nu mă uit la posturile de muzică (acţiune pe care nu am înţeles-o niciodată). Nu, mă aşez să mă uit la ştiri (asta când mai îmi trag sufletul, că de obicei fac diverse chestii în timp ce televizorul merge), mă mai uit la filme, la Badea şi le emisiuni culinare sau dacă mai prind ceva intersant pe Discovery-uri. Deci nu sunt un fan al televizorului. Şi am reizistat un an şi fără el cât am cutreierat pe meleaguri străine. Însă la a te trezi în epoca hipertehnologizată să susţii o campanie împotriva unui obiect care de mai bine de 50 de ani a devenit practic o extensie a corpului este ca şi cum ai spune că tu nu mai conduci maşina pentru că există riscul să faci accident aşa că mai bine îţi iei o căruţă cu care să te dai prin Bucureşti sau aiurea.
