Acum vreo lună mi-am luat cartea lui Truma Capote, Mic dejun la Tiffany, pentru că e un fel de clasică, pe care voiam să o citesc. Între-timp mi-am procurat şi filmul pe care îl mai văzusem o dată, dar nu mai ţineam minte nimic din el. Aşa că imediat ce am terminat de citit cartea, am văzut şi filmul care, ca orice film, ţine să aibă amprenta proprie a scenaristului, schimbând elemente pe care scriitorul iniţial le-a considerat importante, iar realizatorii filmului, nu. Dar după ce am consumat ambele suporturi ale aceleiaşi poveşti, am stat să mă întreb care mi-a plăcut mai puţin. Cartea nu m-a atras. Nu are acel ceva care să te captiveze. Iar filmul e prost jucat. Cred că până la urmă, cea mai mişto realizare legată de faimosul mic-dejun în imperiul bijuteriilor este cântecul celor de la Deep Blue Something, care chir îmi place.
La fel de dezamagita am fost si eu de film si nu mi-am explicat succesul lui pe care s-a batut atata moneda in epoca. Nici n-am fost in stare sa-l vad pana la capat, si nici nu s-a pus problema sa mai caut si cartea. Probabil ca e unul din cazurile alea in care nu mai putem rezona la anumite filme/ carti pentru ca sunt multe prea legate de mentalitatea anilor in care au fost create si nu au acel ceva care sa le faca digerabile si pentru alte generatii. Melodia in schimb, ok !