PLĂCERI PE ALESE

Nu sunt o persoană spontană. La modul că nu mă trezesc acum că peste jumate de oră am chef să plec la mare, munte sau pe lună. Probabil că mi se trage de la ai mei cărora trebuia să le dau mereu explicaţie unde mă duc, cu cine şi când mă întorc. Şi cum, deşi libertatea de care mă bucur acum e mai mare decât în generală sau liceu, din păcate trebuie în continuare să dau raportul. Bine, la modul prietenesc, nu autoritar, dar tot trebuie să o fac. Şi decât să mă încurc în explicaţii şi minciuni care să acopere chestiile pe care mama, oricât de open-minded este, nu le poate înţelege, prefer ca ele să nu aibă loc. Dar probabil că se trage şi din felul meu organizat de a fi. Nu îmi prea vine să las totul baltă aşa, dintr-o dată. Cu un asemenea stil de viaţă, ai zice că sunt o persoană plină de tabieturi. Dar nu sunt. Nu am nici măcar unul. Mi-ar plăcea, însă, să am. Mi-ar plăcea să îmi beau în fiecare dimineaţă, fie ea şi doar de weekend, cappuccino-ul decofeinizat însoţit de un croissant la French Backery, sau în fiecare duminică seara să citesc presa străină pe net, să mă văd în fiecare miercuri seară cu fetele la o partidă de filme siropoase sau să nu mă culc până nu pulverizez măcar un strop de parfum direct pe piele. Dar niciuna din astea nu îmi iese. Nu reuşesc să fac o rutină dintr-o chestiune care îmi place. Poate că nu îmi place suficient de mult. Poate că nu mă motivează suficient. Poate că nu am starea de linişte interioară care să îmi permită aşa ceva. Sunt multe poate-uri. Dar cred că cel mai important este un „poate nu mă străduiesc suficient”… Iar dacă ar fi să îmi aleg unul, pe care l-aş alege? Am uitat mesele cu prietenii, acasă, o dată pe săptămână. Eventual un brunch de duminică la mine în apartament. Sau la ei. Nu contează.