Mă gândeam la cât de dificilă este sarcina de a creşte un copil. Nu doar în ziua de azi (dar mai ales acum), ci în general. Nu, staţi liniştiţi, nu e cazul meu. Încă. Dar am prieteni mai mult sau mai puţin părinţi. Pe de o parte, suntem învăţaţi să nu minţim, pentru că nu e frumos. Dar, surprinzător, pe de altă parte suntem învăţaţi să fim politicoşi şi să nu îi rănim pe cei din jurul nostru. Nu ne place supa lu’ mătuşa, trebuie să înghiţim tăcuţi şi să sperăm că nu ne apucă indigestia după. Nu ne place compania nu ştiu cui, trebuie să stăm cuminţi şi să-l suportăm, că nu se face să pleci învârtindu-te. Şi uite aşa suntem învăţaţi să minţim. Să minţim social. Să minţim că ne place ceva, când nu ne place, că vrem ceva când de fapt nu vrem şi tot aşa. Şi ne mai întrebăm apoi de ce interpretăm greşit anumite gesturi sau texte. Pentru că, la fel cum am învăţat să minţim social, am învăţat şi să fim suspicioşi social. Pentru că totul este o convenţie socială. Eu ştiu că tu doar eşti politicos cu mine, iar tu ştii că eu ştiu. Doar că uneori semnalele sunt contradictorii şi apar problemele.
dak nu imi place nu mananc si imi injur matusa dak vreau sa plec atunci cand am musafiri, plec dar desigur asta nu inseamna k nu mint :)))) social desigur. as vrea sa intalnesc omul zilelor noastre care nu minte, intr-un fel sau altul. crezi k exista asa ceva ? stii ce mi se pare cel mai rau, sa te minti singur.
nu prea cred ca exista vreun adult care sa nu minta social.
E asa de cand exista oamenii, nu de acum. Dar asta nu face situatia decat foarte trista, nicidecum corecta. Doar inca una din multele chestii care trebuie schimbate cumva cat mai repede.