Ieri am fost la shopping. Happy me! :D Când am ajuns acasă am tras concluziile: sezonul ăsta trebuie să-mi mai cumpăr două perechi de pantofi. Una care mi-a plăcut foarte mult şi încă una de pantofi Oxford. Nu am văzut unii anume, dar la următorul salariu, iau la bătut magazinele în căutarea „condurilor de cristal”. Pentru că pantofii Oxford vor reveni mereu în modă. Ţin minte că prin generală purtam nişte pantofi pe care îi confiscasem de la bunică-mea. Paranteză. Bunică-mea, profesor universitar fiind, era o femeie foarte cochetă. Şi este încă. Închid paranteza. Erau nişte oxforzi lila. Minunaţi! Doar că mi-a crescut piciorul şi nu m-au mai încăput. Tot de pe la ea mai am nişte rochii la care singura transformare a fost ajustarea pe talie. Şi de pe la mama, din tinereţile ei, am nişte piese de rezistenţă. Îmi plac lucrurile astea pentru că, cel mai probabil, au ajuns unicate. Mai ales că pe vreme bunicii, şi le făcea la croitoreasă, după modele proprii, iar mama, chinuită de talentul creator, şi le făcea singură. Dar tot uitându-mă la bunică-mea, constat că sunt anumite piese ale căror şanse de revenire sunt infime: furoul şi capotul de casă. Pe mine mă enervează ambele piese şi mă bucur că au fost scoase din uz. Comoditatea în epoca vitezei a aruncat în derizoriu atât de incomodul furou, iar un trening sau nişte colanţi cu un tricou sunt o ţinută de casă mult mai demnă de dereticit, de stat cu cracii pe spătarul canapelei, tolănită la televizor sau cu o carte în braţe. Aşa că mă gândeam, scanând garderoba actuală, care vor fi piesele de care nepoţii mei nu se vor bucura. Sau, mai bine zis, de care nu vor fi încântaţi. Hmmm… greu de spus…