Căutam ceva de documentare pentru cabinet şi printr-o listă cu sfaturi de dezvoltare personală, un expert vorbea despre a face lucruri care îţi produc teamă viscerală, dar care nu îţi pun cu adevărat viaţa în pericol. Ceva de genul înfruntatului fobiilor. Adică e clar că nu o să păţeşti nimic dacă atingi şarpele ăla care stă încolăcit în jurul dresorului, nu? Şi totuşi senzaţiile corporale te încolăcesc mai ceva ca biata reptilă.
Dincolo de bullshit-urile motivaţionale pe care se bazează life-coach-ii la mare modă, faza asta chiar mi se pare că dă rezultate. Poate şi unde sunt eu o persoană foarte senzorială, căreia îi place să simtă, dar mi se pare că senzaţia de linişte de după furtună este spectaculoasă pentru economia psihică a cuiva.
V-am mai povestit (aici şi aici) despre senzaţiile pe care le am atunci când sunt înaintea unei aventuri adrenalinice. Dar viscerele mele resimt emoţii nu doar în cartul de rollercoster, ci în foarte multe momente cauzatoare de emoţii. Şi oricât de mult îmi displace revolta mea abdominală, senzaţia de eliberare de după este aproape orgasmică. Şi nu neapărat într-un mod sexual.
Partea cea mai bună este că atunci când totul s-a sfârşit, când tensiunea a trecut, când energia a fost slobozită, când senzaţiile corporale şi-au reintrat în normal, se întâmplă un lucru minunat: realizezi că ai făcut-o şi pe asta, că eşti mai tare, creşti în ochii tăi, ai mai pus o cărămidă la stima de sine. Iar pentru asta, merită să pui mâna pe toţi şerpii din lume.