Data trecută v-am purtat pe drumurile copilăriei mele. Acum pozele nu mai sunt aşa haioase pentru că deja m-am apropiat de maturitate şi sunt practic neschimbată. Dar poveştile sunt şi de data asta marcate de locurile prin care au avut loc. Sau invers… Cine mai ştie?!
De prin facultate deja nu a mai fost an în care să nu trec graniţa. Şi tare mi-a mai plăcut! Am profitat de orice oportunitate şi în continuare sunt dispusă să o fac. Prietena mea braziliancă mă aşteaptă de ani de zile, dar încă nu am reuşit să mă organizez cu o iarnă în America de Sud. Dar timpul nu-i pierdut, de asta să fiţi siguri. Şi să vezi atunci poze! Hihihi!
¤Când am terminat liceul, chiar cu vreo două săptămâni înainte să încep un nou capitol din viaţa mea, mi-am luat o vacanţă în Olanda. Pe vremea aceea aveam un văr care lucra la Rotterdam şi, după cum spunea, am profitat de ocazie. M-am fâţâit mult prin zonă şi am tras o fugă şi până la Bruges, un orăşel absolut minunat. De vizitat. Nu m-aş fi mutat acolo. Însă, dintre amintirile din Olanda voi selecta două. Una e legată de o frustrare. Să vă povestesc. Plănuiesc împreună cu un amic de-al lui văru-meu, tot român, să mergem să ne zdruncinăm creierii în parcul Six Flags. Pentru cine nu ştie ce e aia, uite aici cum mi-am luat revanşa (a durat ceva, dar măcar m-am dus la the grande!). Ne înarmăm noi cu ghidul turistic despre destinaţie, mergem la gară să ne luăm bilete, ne explică funcţionara că trenul merge până într-un punct de unde luăm un shuttle bus până la parc, cheltuim o gălăgie de bani pe bilete (două trenuri la dus şi la fel la întors – bus-ul intra în preţul biletului de parc) şi pornim la drum. Două ore jumate mai târziu, ne aflam ca doi popândăi într-o haltă pustie din nordul Olandei. Reuşim să găsim un funcţionar al gării pe care să-l întrebăm de unde şi la ce oră se ia autobuzul. Care autobuz? Ăl’ de Six Flegs… Ah, păi azi nu e. S-a terminat sezonul şi nu e deschis parcul decât în weekend. Era marţi…
¤A doua poveste e mai scurtă şi mai frumoasă. Şi deşi a fost cea mai lungă din categoria ei, tot a fost mai scurtă decât drumul de cinci ore bătut aiurea. Hai că v-am zăpăcit! Am prins la Rotterdam nu ştiu ce sărbătoare naţională. Care s-a lăsat cu un foc imens de artificii peste râu. Spectacol care a durat vreo 45 minute, cel mai lung foc de artificii la care am asistat. Şi cred că primul cu adevărat spectaculos. Asta se întâmpla în 2002. După seara aia, m-a durut cefa câteva zile de la cum am stat gură-cască să privesc cerul. Dar a fost frumos.
¤Un an mai târziu am plecat în vacanţă cu o prietenă în Tunisia. Cred că până la vacanţa americană de anul ăsta, cea din Tunisia rămăsese cea mai frumoasă vacanţă de care am avut parte. M-am distrat, m-am simţit bine, am stat la plajă, am stat într-un hotel superb în care am fost tratate ca nişte regine şi am vizitat locuri pe care voiam de mult să le văd. Ce a fost amuzant la sejurul nostru era că hotelul era plin de familii şi cupluri. Noi eram singurele pupeze. Mai era un cuplu gay şi atât. Aşa că tot personalul ne ştia şi ne făcea pe plac. A se nota că în afară de câteva animatoare europene, restul angajaţilor erau bărbaţi. Şi să le vezi pe ale noastre cum primeau toată atenţai din lume doar dând frumos din gene! În rest, despre locurile frumoase pe care le-am văzut, am scris aici.
¤În 2004 a fost Elveţia şi cu ea prima vacanţă exclusiv pe banii mei. Fiind pe banii mei, am ales să merg cu autocarul pentru că zboruri low cost nu erau, iar cursele de linie mi-ar fi consumat aproape tot bugetul. Mai ales că iar am fost o oportunistă şi am profitat de fiica unei prietene de-a maică-mii, stabilită la Geneva. Aşa că într-o noapte târzie, am coborât din autocar în cel mai agitat oraş elveţian, care la ora respectivă se afla într-o linişte mormântală. Altfel, mi-a plăcut cosmopolitanismul pe care Geneva îl afişează. Mi-a plăcut relaxarea oamenilor. Mi-au plăcut discuţiile cu prietena mea în amurg pe malul lacului Leman şi mi-a plăcut un cartier cochet, Caruge, care mi-a dat idei de afaceri păguboase mai târziu.
¤Tot în vacanţa de la Geneva am tras şi o fugă până la Lyon. Că dacă tot eram în aceeaşi zonă geografică, de ce să nu? La un moment dat, m-a bătut gândul să mă las de psihologie şi să plec să fac şcoala de bucătari la Lyon. Nu mai ştiu în ce moment am renunţat la ea, pentru că sigur m-a bântuit ceva vreme, dar cert e că am renunţat. Iar atunci când m-am plimbat pe străzile lyoneze, nu am făcut-o ca turistul obişnuit, ci am adulmecat locul şi am încercat să îmi închipui cum ar fi fost să trăiesc acolo. Fie şi doar pentru câţiva ani. Cred că m-aş fi descurcat…
– va urma –
