ROCKER’S BIS

În vară am descoperit un loc minunat în mijlocul unui loc minunat. Rocker’s Inn este un hotel drăguţ din zona Cheile Nerei, pe care am vizitat-o şi eu pentru prima oară atunci. Timpul a fost scurt şi am încercat să înghesuim cât mai multe activităţi şi atracţii în acele câteva zile în care mai şi munceam.

Acum două weekenduri, însă, am mai tras o fugă (bine, un maraton…) până la Sasca Montană cu ocazie aniversară a hanului rockerilor şi o nouă tranşă de lucru. Dar, cum le stă în obicei oamenilor de acolo, nu ne-au lăsat nici de data asta să ne plictisim. Şi nici acum nu am văzut tot ce era de văzut. Clar se mai impune cel puţin o vizită. Ba chiar am constatat că dacă decizi să-ţi faci o vacanţă acolo, nu doar un weekend amărât, ai o grămadă de lucruri cu care să te delectezi. Asta, evident, dacă eşti ca mine şi deteşti vacanţele de lâncezeală inertă.

De data asta, tiroliana peste Nera a fost punctul principal de atracţie. O coardă lungă, pe care aluneci în 16 secunde, suspendată undeva din vârful unui bloc cu poate 10 etaje, şi aterizezi lin pe cealaltă parte a râului. De unde trebuie să te întorci cu barca.

Am ajuns în vârful stâncii cu IMS-ul, ştiind că acolo mă aşteaptă aventura. Însă nu ştiam cum arată aventura de fapt. Sincer, prima reacţie a fost: fuck!, e cam sus… Adina s-a aventurat prima şi a tras hamul de susţinere pe ea, cât ai clipi. În mine se ducea o luptă mocnită între dorinţa de aventură şi uşoara teamă iraţională. Pentru că raţional ştiam că e totul asigurat, protejat, mă rog, ştiţi voi… O teamă viscerală localizată sub plex mă încearcă de fiecare dată când o astfel de plăcere adrenalinică mi se deschide în faţă. Iar de la plex în sus, mai ales pe faţă, mi se aşterne un zâmbet pofticios. Eh, spuneţi şi voi, cum aş putea să rezist unui asemenea mix de senzaţii? Aşa că am decis că satisfacerea poftelor e mai de bine decât piedicile autoimpuse şi de fiecare dată savurez plăcerea care se instalează în secunda următoare după ce mecanismul a fost pus în funcţiune. Am pus harnaşamentul, am pus casca şi m-am aşezat pe buza stâncii. Urechile îmi vâjâiau. Inima exploda în piept. Aerul intra cu greu în plămâni. Ăsta e momentul cel mai greu. Să-ţi dai drumul… După care linişte şi plutire. Superbă senzaţia! Aş fi îngheţat timpul acolo, suspendată în zbor, uşoară şi liniştită, pentru că inima nu explodase, aerul curgea alene în piept şi urechile nu mai auzeau decât tăcerea văii… străpunsă apoi de uralele celor aflaţi pe cele două maluri. Doar că, la fel ca orice este prea frumos, durează prea puţin.

Şi când credeam că asta a fost toată distracţia, a venit şi partea a doua: escaladarea muntelui de steril la bordul diverselor vehicule: buggy, ATV, motocicletă de enduro, maşină de teren. A fost o nebunie totală. Da, chiar ai cum să te distrezi la Sasca Montană!

Am avut noroc de un drum însorit şi frumos, pe parcursul căruia Dunărea sclipea sub razele soarelui molcom de toamnă, dealurile erau multicolore şi Decebal străjuia inert din roca-i cenuşie. Iar la întoarcere, ne-am oprit şi la artificial desemnata cea mai frumoasă cascadă din lume, cascada Bigăr. Era lume, am făcut o poză, ca să îmi marchez trecerea şi gata. Nu mă îndemnat să zăbovesc, să-i admir măreţia, aşa cum s-a întâmplat la cascada Beuşniţa, tot în acea zoonă.