SĂ FIE MASTERCHEF!

În septembrie scriam că abia aştept să văd versiunea românească din Masterchef. Şi uite că aseară a avut loc premiera primului sezon românesc. Mi-am făcut programul în aşa fel ca să fiu acasă la 8:30 când se difuza. Mi-am concediat la telefon o prietenă cu chef de vorbă pentru că nu voiam să pierd prea mult din emisiune. Deci am făcut nişte eforturi ca să mă uit. Şi nu îmi pare rău.

Decorul spectaculos este identic cu cel al emisiunii originale. Ceea ce este şi normal. Tensiunea şi montajul se ridică şi ele la standardele emisiunii-mamă. Concurenţii sunt de toate felurile şi deocamdată este partea amuzantă a preselecţiilor. Deci cu toate sunt în grafic. Am însă două obiecţii de natură strict personală şi al căror motiv de existenţă îl înţeleg perfect, dar tot nu pot să le trec cu vederea. Emisiunea este excesiv de brnad-uită. Unde te întorci, unde te uiţi, e un product placement destul de agresiv, aş putea spune. Dar na, bugetele, fie ele şi în Pro, nu se compară cu cele de afară. O altă chestie este crisparea juriului. Poate că îşi vor da drumul pe parcurs, deja avea momente mai relaxate, dar tot încercau să fie mult prea duri, aşa cum au văzut probabil la celelalte ediţii. Însă na, vorbim de oameni care trebuie clar să joace un rol şi dincolo de abilităţile lor culinare pe care nu le pun la îndoială, totuşi nu sunt actori sau oameni de televiziune ca să le vină naturală interpretarea unui personaj. Însă au potenţial. Clar! Şi e posibil ca măcar unul din ei să se dezvolte pe viitor ca un celebrity chef românesc. Şi cel mai în măsură să realizeze asta îl văd pe copilul teribil al restaurantelor, Florin Dumitrescu.