Andra's shares

În ultima vreme toleranţa mea este foarte scăzută. În general. Şi cu atât mai mult la oamenii proşti. Şi mă gândeam cum o fi să ai nişte părinţi proşti. Dar proşti în adevăratul sens al cuvântului, cu un IQ mediocru sau mai rău. Pe mine m-a ferit Dumnezeu de aşa ceva, ba din contră, mă pot declara foarte norocoasă. Dar tocmai de aia mă întreb cum aş fi putut rezista într-o familie idioată.

Când şi copilul este ca părinţii, sunt convinsă că este armonie. Dar când copilul, mai ales ajuns cât de cât la maturitate, este mult superior din punct de vedere intelectual părinţilor, cum faci faţă dualităţii sentimentale între iubirea înnăscută şi repulsia pe care ţi-o crează incapacitatea de gândire a lor? Şi evident că nu mă refer aici neapărat la cultura generală sau şcolile absolvite, ci la felul stupid în care gândesc unii oameni, fie ei absolvenţi de facultate sau ţărani cu patru clase. Pentru că inteligenţa, deşi potenţată de studiu, este nativă şi nu depinde nici de mediul în care ai crescut, nici de şcolile pe care le-ai urmat şi nici măcar de genele transmise de părinţi. Pentru că adesea există şi reversul medaliei: din păriţni foarte dotaţi să iasă o lepră.

Revenind însă la întrebarea mea de bază, ce faci? Pleci cât mai departe de căminul de origine şi reduci pe cât posibil legăturile? Accepţi situaţia smierit? Sau, cu tot IQ-ul tău, nu realizezi mocirla în care te scalzi, orbit de dragostea părintească? Şi o să merg un pic mai departe, cu riscul de a fi considerată îngâmfată, intolerantă, ne-politically-correctă: poţi să iubeşti un om prost atunci când IQ-ul tău este foarte bine dezvoltat? Şi nu mă refer aici la acea prostie ingenuă, de tipul blondei din bancuri, ci la oamenii ăia proşti încrâncenaţi, cu care nu poţi să ai un dialog. Deci, oare poate fi dragostea complet iraţională la un om eminamente raţional astfel încât să ajungi să ai sentimente pentru cineva care nu te poate îmbogăţi sufleteşte?

2 Responses to “CUM O FI SĂ AI PĂRINŢI PROŞTI?”