Când eram mică, undeva la ţară, am fost nevoită să mănânc dintr-o tocăniţă de iepure. Iepure cu care tocmai ce mă jucasem în dimineaţa aia. Cam traumatică experienţa… Dar nu suficient încât să mă facă să renunţ la carne. Îmi place carnea şi încerc să aplic politica struţului: bag capul în nisip şi mă fac că nu ştiu de unde provine ceea ce bag în gură.
Ieri mă uitam la un episod din unul din serialele mele culinare preferate, în care Tonia Buxton, gazda emisiunii, s-a dus la vânat de caracatiţe prin adâncuri. Am fost şi eu o dată, când mi-am luat brevetul de scafandru, la vânătoare de calcani în Marea Neagră. Spun vânătoare de ambele dăţi, pentru că nu a fost un pescuit cu undiţă sau plasă, ci înfipt de cuţit în pradă sau, după caz, harpon. Tonia era încântată de acţiune, la fel cum e şi Jamie Oliver uneori când ajunge pe la cine ştie ce fermă şi îşi alege prânzul, însă mie nu mi se pare atât de amuzant. Nu aş merge niciodată la vânătoare şi nici pescuitul nu-mi place. Şi sunt extrem de bucuroasă că trăiesc într-o epocă în care îmi pot procura ingredientele gata tranşate, curăţate şi numai bune de pus în oală.
Poate că ar trebui să am şi astfel de activităţi ca să mă consider un bun bucătar, să ştiu să îmi aleg cele mai bune ingrediente şi să le aduc în faza de preparare, dar parcă nu-i de mine. Dacă la partea de cules mă mai descurc, mai recoltez câte o salată din fabuloasa grădină de „sălăţuri” a mătuşă-mii, nici activitatea asta nu-mi face o deosebită plăcere. Munca asta fizică mă cam omoară… Şi dacă asta să zicem că nu ar cadra cu gradul meu de snobism, vânătoarea, care e considerată o activitate nobilă, ar trebui să cadreze. Însă e suficient că savurez fără ruşine carnea, nu m-aş simţi în stare să o şi căsăpesc. Deci, domnule Ţiriac, nu te baza pe mine nici la anul când organizezi marea ta paranghelie de vânătoare…
