Dimineaţă, după ce am răsfoit virtual ziarele şi am tot citit, mă gândeam să scriu câte ceva despre Liz Taylor. Nu am fost niciodată fan, dar nici nu mi-a displăcut. Ştiam că a avut o viaţă tumultoasă, dar acum am citit câteva articole mai detaliate. Ceea ce pot spune este că admir că femeia asta a trăit cu adevărat. Nu a trecut prin viaţă doar aşa, trecând sau doar suferind. A avut o viaţă normală ca lungime, dar cred că a trăit cât 100 din generaţia ei. Iar chestia asta am apreciat-o mereu la oameni: faptul că iubesc viaţa şi nu le pasă de ce zice lumea (o cutumă foarte răspândită mai ales la cei care acum se află la vârsta a treia). Femeia asta s-a măritat la 59 de ani cu un muncitor! Ea, marea divă. Şi s-a îmbrăcat în rochie albă, de mireasă! Foarte tare.
După care am început să vorbesc pe mess cu o prietenă care, ca să vezi, face exact opusul. Preferă să-i zică pas unui tip pentru că îi place prea mult de el! Fuge de o poveste de dragoste care poate fi foarte frumoasă, care poate ţine două săptămâni sau doi ani sau cine ştie cât, dar asta chiar nu e relevant. Practic, fiind într-o perioadă de autoflagelare emoţională, fuge de bucuria prezentului, gândindu-se la drobul care ar putea cădea la un moment dat.
Sunt convinsă că şi doamna cu ochii violet a suferit mult. Ba chiar mult mai intens, mai teatral, mai dramatic şi mai des decât ar putea suferi o femeie obişnuită, care îşi acordă dreptul la maximum trei iubiri într-o viaţă. Ea şi-a neutralizat durerea cu alcool şi calmante, prietena mea e mai zen, face yoga. Şi mă întreb cum e mai bine. Eu sunt undeva pe la mijloc, dacă stau şi mă gândesc. Şi, evident, dacă am ales varianta asta, aşa mi se pare cel mai bine. Nu mă îmbăt, pastile nu iau din pricipiu, yoga mă plictiseşte, dar e minunat să dai cu pumnul în orele de piloxing! Şi deşi sunt raţională, nu îmi pierd capul cu una, cu două, atunci când o fac, nu mi-e frică de ce o să fie, de suferinţă pentru că de fiecare dată sper ca de data aia să nu mai fie cazul… Acu’ că văd ce scriu, parcă îmi pare stupidă speranţa asta a mea, nu?
