DIN PASIUNILE COPILĂRIEI

Cine mă cunoaşte, ştie că sunt foarte pretenţioasă în ceea ce priveşte bărbaţii. Şi nu numai. :) Cred că am mai spus-o, dar nu sunt ipocrita care să spună că aspectul fizic nu contează. Ba contează! Evident, contează mai ales ce este dincolo de ambalaj, dar trebuie să îmi placă în primul rând ambalajul. Şi, chiar şi în condiţiile astea, sunt bărbaţi care nu se încadrează în tiparele masculilor frumoşi, dar care sunt totuşi extrem de dezirabili. Au acel ceva. Unul din ei este Gigi Gheorghiu pentru care femeile au făcut pasiune şi care îi contrariază pe toţi bărbaţii care nu pot înţelege fenomenul. Povestea mea cu acest mascul a început undeva în plină fază Oedipiană, pe vremea când aveam acasă un vinil cu un album de-al lui (sau chiar mai multe, dar pe ăsta îl ascultam foarte des), pe vremea când îmi petreceam verile la Alcor în Mamaia şi omul era cazat în acelaşi hotel, împreună cu Savoy şi alte vedete ale momentului şi pe vremea când ridica sălile în picioare cu „Unde dragoste nu e, nimic nu e”, melodie care a rămas şi acum în topul preferinţelor mele. Şi uite aşa, am crescut, el a rămas complet neschimbat, femeile din toate generaţiile au în continuare o slăbiciune pentru el şi bărbaţii continuă să fie stupefiaţi de feromonii pe care îi aruncă în jur acest bărbos mic şi îndesat. Dacă mă întrebaţi dacă m-aş culca cu el, nu ştiu ce să răspund. La nivel conştient, nu cred că m-ar atrage, dar inconştientul are căile lui ascunse (cum altfel?!) de a acţiona.