Am ajuns de ceva vreme la concluzia că omenirea nu a evoluat practic deloc de-a lungul miilor de ani. Cu excepţia planului tehnologic, în rest este aceeaşi mâncare de peşte. Poate un pic mai condimentată… Citesc în perioada asta o carte foarte interesantă despre istoria gustului pe care o voi prezenta când o voi termina (nu prea curând, este o armă albă pe care o deschid din când în când). Este o carte cu ilustraţii, iar una din poze mi-a atras atenţia. Este vorba de o statuie de la Micene, Grecia, din Epoca Bronzului, care reprezintă o femeie făcând pâine. Pâine care arată identic cu o franzelă actuală! Este fascinant să vezi cum chestiile de bază sunt neschimbate de mii de ani. Pe de altă parte, o problemă pe care mi-am pus-o adesea, este cum naiba au ajuns populaţiile primitive să „descopere” nişte modalităţi culinare care nu sunt deloc accidentale. De la hrănitul cu hoituri deja devorate de pradătoare (aşa cum se bănuieşte că era alimentaţia primilor oameni), la făcutul berii sau la preparatul măslinelor pentru a le face comestibile, e un drum foarte lung. Da, concretizat în zeci de mii de ani probabil, dar tot nu pot să înţeleg cum s-a ajuns aici fără o inspiraţie, să zicem, divină. Nu e ca povestea aia cu neanderthalianul care a scăpat halca de carne în foc şi a constatat că e mai bună aşa, poveste care ni se spune de mici. Nu, aici, la fel ca şi în cazul descoperirii procedurii de folosire a metalelor, nu e vorba de un accident. Să obţii făină din nişte boabe mărunte ale unei plante care mai trebuie şi decorticate, să faci comestibile nişte fructe amare sau să obţii berea ori brânza, mi se par acţiuni extrem de elaborate, la care nu ajungi cu una cu două.
