Nu sunt o persoană uşor impresionabilă. De fapt, sunt cam ciudat impresionabilă, mă înduioşează chestii banale. Însă grozăviile nu mă prea ating. Ce-i drept, nici nu am avut parte să văd cu ochii mei prea multe chestii nasoale. În vacanţa dinaintea liceului am fost într-o tabără în Croaţia, unde m-am împrietenit cu un grup de băieţi din Zagreb, un oraş atins bine de oribilitatea războiului. Erau de vârsta mea, dar maturitatea li se putea citi nu doar în ochi, ci şi pe trăsăturile feţei, cât şi în felul de a fi. Erau copii greu încercaţi de războiul altora. Erau copii care văzuseră sute de arme la viaţa lor, cadavre pe străzi şi bombe explodând. Probabil nimic nu îi mai impresiona. Eu, însă, am avut norocul ca până acum să nu mă lovesc de astfel de chestii. De aceea vineri am trăit o stare foarte nasoală.
Vineri după-amiază, mergema pe Magheru şi am auzit sirene. Întâi am crezut că trece vreo ambulanţă sau vreun mare demnitar. Dar, de fapt, era un convoi de blindate, flancat de maşini de poliţie şi dube de jandarmi. Habar nu am ce transporta, cert este că dubele erau cu uşile deschise şi în cadrul lor stăteau jandarmi cu mitralierele pregătite. Senzaţia a fost groaznică, imaginea mi-a dat o stare de panică. Am mai văzut oameni înarmaţi pe la ambasade, dar felul ameninţător în care stăteau jandarmii ăia şi numărul lor nu mi-au picat tocmai bine. Noroc că mă duceam la sală şi m-am mai relaxat acolo.
Duceau probabil bani sau valori.
Si eu am remarcat ca in acest minunat oras macar o data la zece minute urla o sirena. Nicaieri nu am mai vazut o asemenea frecventa.