CINĂ ELVEŢIANĂ

Acum câteva seri am fost să iau cina la Mica Elveţie. Pe Jakob Hausmann, patronul şi bucătarul-şef de acolo îl ştiu de multă vreme, el fiind expertul-bucătar pe care îl foloseam la FHM, dar la restaurantul lui nu ajunsesem niciodată, deşi de mult voiam să o fac. Şi uite aşa am aterizat acolo, pe la 21:30 într-o seară din timpul săptămânii. Plin. Nu aveam rezervare. Am avut noroc de am găsit o masă în curtea din spatele casei. Hai să încep cu partea cea mai bună: servirea impecabilă. Chelnări şcoliţi, discreţi şi bine-informaţi. Acu’ să trec şi la a mai nasoală: preţurile. Mai bine zis, preţurile comparate cu oferta. Un meniu cu puţine preparate, de fapt, impropriu zis preparate pentru că erau în marea lor majoritate cărneturi la grătar, care nu puneau tocmai în valoare talentul unui maestru-bucătar. Garniturile disponibile erau ori ciuperci la grătar, ori legume la grătar. Iar salata era o farfurie cu diferite frunze de salate şi atât. Carnea pe piatră încinsă, specialitatea casei, era o bucată de carne, cam de mărimea şi forma unui pumn, un picuţ friptă la exterior şi înăuntru lăsată crudă ca să ţi-o faci tu exact cât de mult vrei. Numai că, pentru o persoană ca mine care preferă carnea aproape carbonizată, halca e prea voluminoasă, piatra se răceşte prea repede şi carnea nu reuşeşte să se pătrundă cum trebuie. Probabil că pasionaţii de proteină semi-vie ar fi încântaţi. Şi mie mi-a plăcut ideea, dar nu şi rezultatul.

Concluzie: Dacă sunteţi amatori de fripturi bune, ce-i drept (au şi vită argentiniană!), de servire impecabilă, într-un ambient mai mult familial decât de fiţe, dar populat de străini în mare parte, şi dacă tocmai aţi luat salariul şi sunteţi dispuşi să lăsaţi acolo jumate din el (în cazul în care comandaţi şi o sticlă de vin), atunci puteţi ieşi la o cină acolo. Dar nu uitaţi să faceţi rezervare, că altfel riscaţi să nu găsiţi loc.