Cristian propunea în comentariile postului trecut să vorbesc despre emo, iar Cavalary s-a încins la subiect. Eu am dat un răspuns scurt şi succint, dar voi încerca să dau mai multe detalii. Care, cu siguranţă, îi vor revolta pe mulţi.
Nu îmi pasă de emo. Nu auzisem mare lucru despre ei până la recentul scandal. Am mai zis-o: mi se par alţi puşti în căutarea unei identităţi, copii abandonaţi de părinţi prea ocupaţi, care încearcă să atragă atenţia. Iar tentativa sau chiar actul suicidal este ultimul strigăt de ajutor. Chiar dacă am o pregătire teoretică în psihologie, continui în crezul meu cum că fiecare e liber să decidă pentru el. Poate mai puţin atunci când deficienţele mintale sunt grave, deşi şi atunci e discutabil. Fiecare îşi are destinul său şi şi-l gestionează cum poate. Dacă vrea să-şi taie venele, să o facă. Este o selecţie naturală de care planeta are nevoie şi aşa a fost de când lumea: supravieţuiesc cei mai puternici. De ce să te chinui să-l convingi pe unul că nu merită să moară (cine ştie, poate chiar merită), după care respectivul să se zvârcolească în mizeria proprie? Nu ştim ce e dincolo şi poate un act suicidal este chiar un act de curaj. Sau poate este o prostie (nu spun păcat pentru că nu cred în aşa ceva), poate că dai cu piciorul unei promovări pentru care trebuie să treci prin iadul de pe pământ şi atunci eşti nevoit să o iei de la capăt. Teoriile sunt multe şi noi vorbim ca să ne aflăm în treabă, din moment ce nu avem de unde să ştim cum stau lucrurile în realitate. Sau, mă rog, în ceea ce noi numim ralitate.
Şi că tot am zis de o promovare, tot Cavalary propunea un subiect despre românii care nu se mută cu locuinţa pentru un job. Şi da, sunt de acord cu el, nu job-ul ne face pe noi, deşi, oricât am vrea unii să oprim vâltoarea în loc, ăsta e curentul la modă. Nu mi se pare normal. Omul trebuie să mai şi trăiască şi, ultima oară când am verificat, eram fiinţe sociale, nu roboţi solitari. În occident nu există nici simţul acut al proprietăţii pe care îl are românul: decât să aibă casa lor şi să fie nevoiţi să meargă câte o oră până la birou, mai bine închiriază ceva aproape de serviciu şi când îşi schimbă jobul, schimbă şi locuinţa. Mie, una, mi se pare aiurea. Dar eu poate că am simţul proprietăţii supradimensionat. Nu susţin că aşa cum fac/gândesc eu e modul corect, dar pentru coordonatele vieţii mele chiar este modul corect.
Mda, ai dreptate cu ce ai scris. Dupa parerea mea nu avem dreptul sa ii judecam pe ceilalti cand nu suntem in stare sa ne judecam intai pe noi. Cine recurge la suicid sigur are ceva probleme. Nestiind ce probleme are, neavand problemele acelei persoane nu o putem intelege in totalitate si de aceea e bine sa nu o judecam. Nu stim cum am fi reactionat noi dak ne-am fi confruntat cu acele probleme. Problema cea mai mare nu o au adolescentii care nu gandesc prea mult, o au cei carora nu le pasa de adolescenti ( parinti, frati mai mari, prieteni ). Un cuvant intelept in momente de cumpana poate schimba viata unui om, o incurajare, un indemn. Cine il poate oferi si are ocazia dar nu o face pt. k nu ii pasa, acela are cea mai mare problema.
Eu glumisem cu emo, insa vad ca a iesit ceva ok. Iar cu selectia naturala ai pus punctul pe i. Si eu am zis acelasi lucru pe alt blog.
Legat de job si casa, nici eu nu prea ii inteleg pe cei de la vest de noi, mai ales pe cei din SUA. Cum pot sa se plimbe din oras in oras dupa un job, in special cand au nevasta si copii? La noi dorinta de a avea o casa nu stiu daca e neaparat simtul proprietatii, cat siguranta data de faptul ca ai unde sa stai, inclusiv la batranete. Cat esti tanar iti mai poti permite sa stai cu chirie si sa te plimbi de colo – colo, insa dupa ce iesi la pensie, de-abia ca-ti mai permiti sa platesti intretinerea, daramite o chirie.
Cosmin: Intrebarea e cum poate rezolva acel cuvant problema. Si ma refer chiar la rezolvat problema, nu tratat efectele astfel incat persoana respectiva sa mearga mai departe, sau doar sa para ca merge mai departe. Pentru ca-s asa de multe lucruri prin care n-ar trebui sa treaca nimeni…
Eu chiar cred ca-i un act de curaj. Ok, curaj sau prostie, dar aici chiar ca-i selectia naturala si de aia n-avem nevoie. As fi curios sa vad cati dintre cei care spun ca-i dovada de lasitate ar avea curajul s-o faca, ipotetic vorbind. Si as vrea sa vad cati traiesc doar de frica mortii…
Legat de case si job-uri… Intrebarea mai importanta e cum mai ajungi sa ai o casa in ziua de azi.
Legat de case, uite aici un post interesant Cumperi sau stai cu chirie?.
Hell no, nici nu exista varianta de chirie! (De fapt din punctul meu de vedere n-ar trebui sa existe de loc, e o exploatare a unei nevoi de baza, aceea a unui adapost! La fel si cu preturile care sunt la cumparare…) Si luata altfel, pt. mine discutia cu chiria se opreste la „n-ai libertate totala in amenajare”.