DORINŢE ŞI PUTINŢE

Luni am cunoscut o tipă care arăta foarte bine. Şi asta pentru că de ceva vreme a reuşit să adopte un regim alimentar care îi prieşte de minune. Restricţiile sunt multe, dar susţine că deja nu le mai simte ca pe restricţii, că i se pare normal. Am avut mereu un respect aparte pentru oamenii care au reuşit să-şi creeze un astfel de lifestyle fără a fi frustraţi.

Am avut prin liceu o perioadă în care am încercat o grămadă de modele de regim de slăbit, încercam toate cremele şi modalităţile disponibile la acea vreme împotriva celulitei. Ştiţi voi, majoritatea femeilor trece printr-o asemenea etapă. După care am înţeles că orice aş face, când revin la alimentaţia obişnuită, corpul meu revine şi el la aceeaşi formă. Are nişte parametrii foarte clari. Nu mă îngraş, iar dacă slăbesc (cum a fost acum cu perioada de suferinţă postoperatorie), revin destul de repede la forma precedentă. Probabil că dacă mi-aş schimba complet alimentaţia, aş intra în altă formă, aş scăpa şi de cleulită… Dar, la naiba!, sunt foarte pofticioasă. Şi nu numai la mâncare.

Aşa că am decis ca pentru sănătatea mea psihică, să fiu mulţumită cu forma în care mă aflu. Asta până când voi descoperi metoda instant de a scăpa de dependenţa de dulciuri fără să mă sui pe pereţi, fără să intru în sevraj şi fără abateri de genul furatului singur al căciulii. Până atunci, însă, sunt mulţumită de faptul că deşi mănânc tot felul de bălării, nu mănânc doar bălării. Iar legumele sub diverse forme chiar îmi plac, nu le mănânc de nevoie. Peşte, mai ales somon, aş mânca aproape zilnic. Sport fac şi din ăla aproape zilnic. Deci se poate spune că duc o viaţa sănătoasă, nu? Acu’ ce mai contează că mai scap la un cartof prăjit, o merdenea (yammy!) sau o ciocolată?

Dar acum, pe bune, lăsând miştoul la o parte. Probabil că ar apărea unele îmbunătăţiri în viaţa mea odată cu executarea unui regim alimentar 100% sănătos, însă de ce aş face-o din moment ce acum nu mă deranjează? Mai ales că îmi place să savurez mâncarea, să mă bucur de ea. Poate că e un păcat, dar na, vorba aia cu orice e bun fie îngraşă, fie e imoral, fie ilegal nu a apărut aşa, din senin. Ca să nu mai spun că părerile specialiştilor vizavi de ceea ce e sănătos şi ceea ce nu e sunt atât de împărţite, încât nici nu mai ştii pe cine să crezi. Dacă mă întrebi pe mine, eu îi dau gir lui Mărgărit, care ştiu cât de temeinic se documentează, însă nici cu el nu sunt complet de acord. El poate că vine cu argumente din studiile de specialitate, dar eu vin cu argumentul corpului meu care se simte bine sau nu cu anumite limente. Da, o să spuneţi că organismul se mai şi educă şi aşa cum la mulţi înainte corpul cerea zahăr, după o perioadă de privare a ajuns să nu mai aibă nevoie. Pentru că avem o capacitate atât de mare de adaptare, încât probabil am putea trăi şi mâncând pietre.

Dar până o să reuşeşc să-mi iau inima în dinţi şi să încerc măcar o săptămână de detoxifiere cu un regim ierbivor, mai stau. Pentru că deşi ar fi cool (în sensul cel mai hip al cuvântului, în sensul ăla pentru care nu există termen românesc), deocamdată nu simt această nevoie şi ultima oară când am verificat nu eram nici măcar cool-addicted ca să trebuiască să îl fac. Dependenţele mele sunt altele, iar despre una din ele tocmai ce v-am vorbit…