Săptămâna trecută, vedeam pe facebook poza în care un tip de care am fost îndrăgostită era cu proaspătul copil. Şi atunci m-am gândit la chestiile care urmează mai jos, dar cum eram extrem de ocupată cu predarea revistei, am amânat puţin scrierea textului.
Când eram mai mică, am avut trei îndrăgosteli neîmpărtăşite, dar pe care le-am mărturisit. Două, să zicem că erau justificate, având în vedere că a şi existat câte o poveste acolo. Cealaltă, era un crush adolescentin de-a dreptul stupid. Mă rog, ideea e că le-am mărturisit. Evident, nu mi-a folosit la nimic. Probabil şi de aia, poate odată cu înaintarea în vârstă am devenit mai înţeleaptă sau mai rezervată. Nu ştiu cum să o iau. Cert e că la ultimile două astfel de întâmplări, nu am mai spus nimic. La cea legată de domnul mai sus menţionat, chiar nu am zis şi nu am făcut nimic să-i arăt. Pentru că era clar că nu am cu cine. La a doua, poate m-am mai pisicit eu un pic, am pretins chestii pe care nu le-am primit şi tot aşa. Evident, la fel de fără efect… Omul nu e prost, deci poate s-a prins. Sau poate nu l-a interesat şi atunci nici nu s-a prins.
Şi atunci, nu-i legitimă întrebarea (retorică): are sens să-i declari cuiva sentimentele atunci când nu ai garanţia, sau măcar impresia, că îţi sunt împărtăpşite? Am fost şi în situaţia cealaltă şi, deşi nu mi-au fost mărturisite, le-am înţeles foarte bine. Şi mi-a părut rău că nu am putut să-i ajut… Ce-i drept, în unele cazuri unilateralitatea era foarte unilaterală, între noi nefiind absolut nimic în afară de o relaţie de colegialitate. Iar în singurul caz când să zicem că a fost ceva, omul era mult prea mândru ca să lase să transpară vreo urmă de sentiment. Doar că eu, ca o femeie intuitivă ce sunt (da, ştiu, e pleonasm…), m-am prins! Deci judecând şi din această perspectivă, tot nu sunt capabilă să găsesc un răspuns. Faptul că ştiu explicit sau implicit, nu modifică termenii problemei. Şi mă enervează că niciuna din cele două aborbări ale unui fapt necontrolabil au acelaşi rezultat: zero. Cred că în condiţiile astea, cel mai bine este să încerci să-ţi canalizezi toate resursele pe a nu mai ajunge în asemenea situaţii. Dar cum? Ştie cineva reţeta succesului împietririi simţămintelor?
Când eram mai mică, am avut trei îndrăgosteli neîmpărtăşite, dar pe care le-am mărturisit. Două, să zicem că erau justificate, având în vedere că a şi existat câte o poveste acolo. Cealaltă, era un crush adolescentin de-a dreptul stupid. Mă rog, ideea e că le-am mărturisit. Evident, nu mi-a folosit la nimic. Probabil şi de aia, poate odată cu înaintarea în vârstă am devenit mai înţeleaptă sau mai rezervată. Nu ştiu cum să o iau. Cert e că la ultimile două astfel de întâmplări, nu am mai spus nimic. La cea legată de domnul mai sus menţionat, chiar nu am zis şi nu am făcut nimic să-i arăt. Pentru că era clar că nu am cu cine. La a doua, poate m-am mai pisicit eu un pic, am pretins chestii pe care nu le-am primit şi tot aşa. Evident, la fel de fără efect… Omul nu e prost, deci poate s-a prins. Sau poate nu l-a interesat şi atunci nici nu s-a prins.
Şi atunci, nu-i legitimă întrebarea (retorică): are sens să-i declari cuiva sentimentele atunci când nu ai garanţia, sau măcar impresia, că îţi sunt împărtăpşite? Am fost şi în situaţia cealaltă şi, deşi nu mi-au fost mărturisite, le-am înţeles foarte bine. Şi mi-a părut rău că nu am putut să-i ajut… Ce-i drept, în unele cazuri unilateralitatea era foarte unilaterală, între noi nefiind absolut nimic în afară de o relaţie de colegialitate. Iar în singurul caz când să zicem că a fost ceva, omul era mult prea mândru ca să lase să transpară vreo urmă de sentiment. Doar că eu, ca o femeie intuitivă ce sunt (da, ştiu, e pleonasm…), m-am prins! Deci judecând şi din această perspectivă, tot nu sunt capabilă să găsesc un răspuns. Faptul că ştiu explicit sau implicit, nu modifică termenii problemei. Şi mă enervează că niciuna din cele două aborbări ale unui fapt necontrolabil au acelaşi rezultat: zero. Cred că în condiţiile astea, cel mai bine este să încerci să-ţi canalizezi toate resursele pe a nu mai ajunge în asemenea situaţii. Dar cum? Ştie cineva reţeta succesului împietririi simţămintelor?
O gagica de la mine din lista de mess are un status graitor: "How much of human life is lost in waiting?"
Din fericire avem inca libertatea, unii dintre noi, de a apela la selectivitate. Inca nu ne-au lovit dramele existentiale ale altora. Daca erai vreo mama middle-age cu vreo 4 boraci agatati de fustele tale te apuca disperarea si gaseai o partida acceptabila in orice barbat dispus sa te ajute, indiferent daca-l iubeai sau nu. Daca barbatii aia erau niste semi-batranei grasi si urati, ziceau "saru' mana" daca statea cu ei orice femeie, chiar daca aia astepta doar sa fie trecuta in testament. Pe masura ce imbatranesti se schimba perspectiva, d-aia si unele femei se panicheaza cand se gandesc cum ticaie ceasul biologic. Si mai e si mitul cum ca de la 35 de ani e foarte greu sa faci copii, de parca le-ar extirpa careva uterul… Citeam ca biologic o femeie e capabila de procreere pana moare. Uite la Adriana Iliescu ce optimista e: la 72 de ani mai vrea un copil, ca cica are toata viata in fata. :)
Cunosc cateva dudui care sunt foarte selective pentru ca inca isi permit sa fie asa. Ori virgine la 30+ ani, asteptand sa vina unu si sa le dea cu indragosteala dupa ceafa, ori carieriste de profesie, de parca atunci cand vor muri va mai conta ca au avut o facultate sau zece, ori niste bunataciuni asa de selective incat ziua nici "buna ziua" nu poti sa le dai fara sa creada ca te iei de ele, iar noaptea plang cu nasu-n perna ca nu au pe nimeni.
Nu stiu daca ti-am raspuns la intrebare, dar unii sunt obisnuiti sa priveasca partenerul de relatie ca pe o pereche de pantofi: cand ii achizitioneaza ii intorc pe toate partile, sa vada daca sunt dezlipiti, daca sunt dati cu crema, daca au defecte ascunse de fabricatie, daca e culoarea care le place…