BĂRBAŢII DIN VIAŢA MEA…

Eu ştiu că nu inspir tocmai imaginea Maicii Tereza, dar de când condiţia mea fizică a avut de suferit, lumea are o mare grijă. Şi anume cea legată de sex. Şi tot ce ţine de zona asta… S-au liniştit că sunt bine cu plămânii, că doar, ca să o citez pe prietena Cori, ştim cu toţii că stau bine cu plămânii, şi acum îşi fac griji în privinţa activităţii mele la orizontală. Deci, ca să vă liniştiţi cu toţii, nu este. Adică nu dorm la orizontală. :D Dorm în vârful unui munte de perne. Oribil! Doar pe spate. Şi mai oribil. Mă dor toţi muşchii din organism pentru că nu stau dreaptă. Nu îmi doresc decât să revin la forma care m-a consacrat (a se citi cu două mâini şi două picioare funcţionale, cocoţată pe tocuri şi dichisită) şi să pot onora invitaţiile pe care le primesc. O, da, şi să mă pot spăla pe cap singură! Cât despre restul, chiar credeţi că-mi mai arde? Ei bine, da. Noroc că imaginaţia e infinită şi Brad Pitt poate să mi-o populeze chiar şi când sunt parţial defectă.
În rest, cum nu mai sunt o divă, nu îmi vine nici să flutur uşurel din gene şi să zâmbesc şăgalnic, că parcă nu se face. Deşi, se pare că uneori suferinţa impresionează. Aş prefera totuşi să flutur din gene… oricât de macho îi face pe bărbaţi să se simtă chestia asta cu slăbiciunea ta.
Da, avem nevoie de bărbaţi, da, am învăţat să cer ajutorul. Nu suficient de des şi de pe placul masculilor din jurul meu, însă am făcut progrese considerabile. Şi mă străduiesc în fiecare zi să fiu un pic mai feminină, să-i mai dau în cap leului independent din interiorul meu. Îmi iese şi nu prea. Mai am ceva de luptat cu demonii. Dar parcă e drăguţ să îi mai pui şi pe alţii să facă una-alta şi aşa să se simtă şi ei valorizaţi.