Hai să ne mai bălăcim puţin în sentimentalisme. Sau poate în lipsa lor… Discuţiile mele cu prietenel sunt o sursă inepuizabilă de subiecte la capitolul de crăpat creierii şi anume sentimentele.
Dragi copii, lecţia de azi este despre cum învăţăm noi să sufocăm din faşă sentimentele pentru că e de naşpa dacă le avem, exprimăm, etalăm. Acest tip de autoeducare am văzut-o cel mai adesea la bărbaţi care îşi crează un scut de protecţie în jurul lor, cu preţul (care de multe ori nu-i interesează) rănirii celei care le acordă girul. Staţi, nu săriţi, nu am zis că femeile sunt mai breze. Am spus doar că la masculi e mai des întâlnit acest comportament de apărare.
Varianta mai light este aia în care te rodezi. Am observat-o atât la mine, cât şi la alţii. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, suferinţa de amor nu mai e aşa de aprigă. Acum parcă mai rău ţi-e necaz că iar ţi-ai luat-o decât ce ţi-ai luat în sine. Ultima oară când am suferit după un dobitoc m-a surprins cât de puţin a durat. O noapte de bocete, după care mici şi rare zvâcniri cauzate de câte o amintire şi gata… Next! Am impresia că am ajuns la o anume superficialitate care într-un fel îmi place şi într-un fel nu. Cel mai probabil (şi o să folosesc impersonalul pentru că nu mă refer doar la mine aici) e uşoară trecerea pentru că nu a fost profundă implicarea. Deci, pe cale de consecinţă, superficială. Însă dacă eşti superficial într-o relaţie, nu te poţi bucura de toată valoarea ei. Şi atunci mă întreb cum e mai bine: bucurie la ralanti şi suferinţă scurtă sau adrenalină maximă în relaţie şi tăiat de vene după?
Bine, mai e şi varianta fără tăiat de vene, dar cu castrat simbolic orice potenţial partener care încearcă să se apropie de tine… Aşa cred că e cel mai rău. Şi totuşi cel mai frecvent. Chiar dacă nu definitiv, dar măcar temporar. Eu recunosc că nu pot fi aşa. Din păcate sunt o naivă sau o optimistă incurabilă. Nici aşa nu e bine. OF! Cum naiba e cel mai bine până la urmă?…
Dragi copii, lecţia de azi este despre cum învăţăm noi să sufocăm din faşă sentimentele pentru că e de naşpa dacă le avem, exprimăm, etalăm. Acest tip de autoeducare am văzut-o cel mai adesea la bărbaţi care îşi crează un scut de protecţie în jurul lor, cu preţul (care de multe ori nu-i interesează) rănirii celei care le acordă girul. Staţi, nu săriţi, nu am zis că femeile sunt mai breze. Am spus doar că la masculi e mai des întâlnit acest comportament de apărare.
Varianta mai light este aia în care te rodezi. Am observat-o atât la mine, cât şi la alţii. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, suferinţa de amor nu mai e aşa de aprigă. Acum parcă mai rău ţi-e necaz că iar ţi-ai luat-o decât ce ţi-ai luat în sine. Ultima oară când am suferit după un dobitoc m-a surprins cât de puţin a durat. O noapte de bocete, după care mici şi rare zvâcniri cauzate de câte o amintire şi gata… Next! Am impresia că am ajuns la o anume superficialitate care într-un fel îmi place şi într-un fel nu. Cel mai probabil (şi o să folosesc impersonalul pentru că nu mă refer doar la mine aici) e uşoară trecerea pentru că nu a fost profundă implicarea. Deci, pe cale de consecinţă, superficială. Însă dacă eşti superficial într-o relaţie, nu te poţi bucura de toată valoarea ei. Şi atunci mă întreb cum e mai bine: bucurie la ralanti şi suferinţă scurtă sau adrenalină maximă în relaţie şi tăiat de vene după?
Bine, mai e şi varianta fără tăiat de vene, dar cu castrat simbolic orice potenţial partener care încearcă să se apropie de tine… Aşa cred că e cel mai rău. Şi totuşi cel mai frecvent. Chiar dacă nu definitiv, dar măcar temporar. Eu recunosc că nu pot fi aşa. Din păcate sunt o naivă sau o optimistă incurabilă. Nici aşa nu e bine. OF! Cum naiba e cel mai bine până la urmă?…