
Însă Anna probabil că se consideră muza tuturor designerilor. Are un stil extrem de încărcat (şi nu doar cel vestimentar – e suficient să îţi arunci un ochi peste siteul ei) şi provocator. Recunosc că îmi place în proporţie de 90% (cel vestimentar) şi asta mai ales pentru curajul ei. Pentru faptul că i se rupe de toţi. Păcat că nu ştie să poarte fabuloasele rochii cu eleganţa unei italience. Pentru că madame este italiancă, actualmente Fashion Director la Vogue Japonia, cu care, după părerea mea şi ceea ce ştiu despre simţul estetic al japonezilor, se potriveşte perfect, şi o devoratoare de modă mai flămândă decât oricare altă feashionistă despre care am citit. Evident că are multe avantaje în calitate de vioara întâi la o revistă de calibrul Vogue-ului (pentru că afară hainele pentru şedinţele foto, de exemplu, nu se împrumută, ci sunt date gratis şi forever de către casele de modă şi magazine), deşi mă îndoiesc că ar plăti şi pentru jumate din garderoba din fiecare sezon. Însă să ai păsărica de a-ţi schimba toate hainele de la o colecţie la alta e totuşi prea de tot. Mă întreb ce face, unde ţine hainele de acum un an sau doi… Sau cele 4000 (da, da, nu e niciun zero în plus!) de perechi de pantofi. Am văzut un filmuleţ în care era prezentat apartamentul ei din Milano, cu dresingul impresionant, cutiile de pantofi stivuite (totuşi nu erau 4000) şi bijuteriile expuse în vitrine ca la muzeu. Se pare că are şi un fel de registru în care îşi contabilizează toate bunurile de fashion.
Oricum, tipa este un personaj! Un fashion icon? Probabil că da. Deşi trebuie să ai nişte gusturi foarte îndrăzneţe pentru a o considera astfel.