Vorbeam dimineaţă cu o prietenă care mi se plângea că suferă de scenarită acută şi că există o persoană care profită de chestia asta, care o tachinează de câte ori are ocazia. Ea ar vrea să nu se mai gândească la diverse poveşti aiuristice, dar nu îi prea iese. Şi pot să o înţeleg. Cred că este o chestie pe care o facem mulţi dintre noi, deşi nu vrem să recunoaştem. Pentru că până la urmă, orice persoană care are un dram de inteligenţă sau măcar de imaginaţie, este imposibil ca la un moment dat să nu se fi gândit, să nu fi creat scenarii după bunul lui plac. Sau după răul lui plac, pentru că atunci când visăm cu ochii deschişi poate fi benefic, însă atunci când creăm basme horror, nu ne pică prea bine.
Şi am stat să mă gândesc de ce o facem? Păi în primul rând, referindu-mă aici la acele poveşti despre oamenii din jurul nostru, care ne produc somatizări nu tocmai plăcute, acest lucru se întâmplă pentru că nu avem suficiente informaţii şi creierul nostru încearcă să umple gap-urile existente. De cele mai multe ori credem că lucruri dramatice se întâmplă în vieţile celor dragi când aceştia uită să dea un semn de viaţă. Sau ne imaginăm cine ştie ce monstruozităţi pornind de la o frază aruncată mai în glumă, mai în serios, de ei. Ori poate ni s-a părut că ne-au privit într-un fel anume sau că arată cine ştie cum. Dar până la urmă toate scenariile astea sunt doar în capul nostru şi într-un final ne dăm şi noi seama cât de stupizi am fost.
Şi totuşi nu ne învăţăm minte. Continuăm să ne gândim la ce e mai rău. De ce o facem? Teoretic, acesta e un mecanism de apărare, un fel în care să ne punem pe noi înşine în gardă pentru eventualitatea întâmplării scenariilor respective. Pe sistemul ne aşteptăm la ce e mai rău pentru a nu avea surprize neplăcute, pentru a nu suferi când chiar se întâmplă. Însă nu realizăm cât de mult suferim doar pentru nişte întâmplări virtuale, câtă energie ne consumă, câţi neuroni ne omorâm. Cred că, matematic, am ieşi mai câştigaţi dacă ne-am lua duşul rece atunci când lucrul respectiv s-ar întâmpla şi nu mai încerca să ne pregătim atât de sârguincios pentru el, cum nu ne-am pregătit niciodată pentru şcoală sau pentru un eveniment pozitiv.
Trec si eu adesea prin de-astea. E un sentiment pe care l-am constientizat foarte tarziu.E extrem de toxic si intr-adevar e cronic. Mi-au placut concluziile…ar trebui sa traim mai mult si sa despicam firul in patru mai putin.