Adesea comentam scârbită de tema omniprezentă în cinematografia românească, cea a comunismului, a mizeriilor comunismului şi, evident, a revoluţiei eliberatoare. 4,3,2 nu mi s-a părut un film bun şi nu ştiu ce a impresionat atât de mult publicul şi critica occidentală. Probabil că tema. Pentru că am realizat că oamenilor le place să vadă poveşti mizere. Probabil că le dă un sentiment de siguranţă, de bucurie că ei nu sunt în starea, în situaţia respectivă. Iar realizatorii de filme ştiu să speculeze acest aspect, indiferent de continentul de pe care vin, indiferent de grozăvia pe care o scot în faţă. În ultima săptămână am văzut două filme foarte bune. Şi nu o spun eu, ci şi critica, premiile pe care le-au luat. Primul este brazilianul Ciudade de Deus, un film dur, despre mahalaua cu acelaşi nume a mirobolantului Rio. Al doilea este proaspăt oscarizatul Slumdog Millionaire, o poveste fascinantă despre mizerie, sărăcie, infracţiune şi şansă. O poveste, am zis bine, pentru că este ireală. În afară de prezentarea viscerelor unei societăţi cangrenoase, cele două filme au şi altceva în comun: sunt foarte bine realizate, suficient de tensionate, bine închegate şi foarte bine jucate. Sunt filme pe care nu trebuie să le vezi dacă eşti slab de înger, dar pe care nu trebuie să le ratezi dacă ai chef de o vizionare impresioantă.
Urasc tot ce in portugheza, de pe vremea cand nu puteam sa ma uit la bulgari la desene pentru ca se uita maica’mea la Escrava Isaura… o gazun gazunghe cam asa suna melodia de inceput.
Iar Slumdog Millionaire, film indian ca toate filmele indiene. Fad, fara gust, iar scenariul parca era bolnav de Parkinson, asa facea trecerile prezent-trecut.
Deci pe mine m-ai ratat cu filmele astea :)
slumdog- un fel de filantropica a lor. ne tot batem cu pumnul in piept ca filmele noastre sunt prea pe social, prea pe probleme cand multe din afara sunt exact la fel dar asta nu ne deranjeaza. orasul lui dumnezeu super tare, eu l-am vazut fiind pasionat de fotografie:)