Numărul de decembrie al revistei Elle (în care m-a citat Lavinia), este un număr aniversar: majoratul revistei. Și, drept urmare, sunt declarații ale unor oameni de succes despre cum erau pe la 18 ani, ce vise aveau și cum acestea au devenit realitate. Și un interviu mare cu Anastasia Soare în care rostește aceeași mantră a visului devenit realitate. Și citind toate astea, m-a lovit o chestie: toți povestesc despre cum și-au urmat ei visele și au ajuns de succes. Nu e ironic? Numai oamenii de succes vorbesc despre cum visele lor devin realitate.
Mereu citesc interviuri sau povești despre oameni care au reușit și toți spun cu detașare citate din alea motivaționale despre cum dacă îți dorești ceva cu adevărat, planetele se aliniază, întregul univers conspiră și tu ajungi să zbori pe unicornul înaripat. Însă ce se întâmplă cu restul de 98% din populația planetei care nu are grajd în care unicornii lor să se hrănească cu jăratic? Oare oamenii ăștia nu au/ avem vise? Oare nu muncim pentru ele? Adică pe bune?! Sunt mii de cărți de self help. Şi au milioane de cititori în toată lumea. Păi nu ar trebui să fie milioane de oameni de succes dacă e suficient să aplici ce îți spun cei ce au reuşit?
Este suficient să visezi, să speri și să muncești? Mie îmi cam dă cu virgulă… Pentru că știu mulți oameni cu idei, sârguincioși, deștepți, carismatici și… nenorocoși. Da, ține de stele, dar de steluța care te patronează, nu de alinierea lor motivațională, „Steluțe, alinierea!”
Nu zic că la toți este ca în bancul cu imigrantul american care a vândut mărul lustruit și a cumpărat două și tot așa, până i-a murit unchiul și i-a lăsat moștenire o avere, dar sunt convinsă că este o ecuația asta pe care oamenii de succes o emit cu superficialitate (vis + muncă), și, ca orice ecuație, are și (cel puțin) o necunoscută.
X
Like.