Citesc zilele astea o carte despre societatea tradiţională rurală chineză de pe la 1800 toamna. Voi reveni cu detalii despre carte la momentul potrivit. Acum vreau să vorbesc despre altceva. În locul şi timpul ăla, căsniciile erau contractate din copilărie, de către o peţitoare, iar familiile şi, implicit, mirii, se cunoşteau abia la nuntă, câţiva ani mai târziu. Evident, mariajul era pe viaţă. Şi toţi se iubeau nevoie mare. Povestea se repetă mai mult sau mai puţin asemănător în tot felul de societăţi mai vechi sau mai noi, în care căsătoriile aranjate sunt ceva normal. Întrebarea pe care mi-o pun este: oare dragostea asta, construită pe obligaţia de a-ţi iubi partenerul pentru că nu ai de ales este mai trainică decât cea construită pe ceea ce noi considerăm acum normal, adică „ne-am văzut, ne-am plăcut, ce rămâne de făcut?”. Vorbeam cu mama despre chestia asta şi ea spunea că este convinsă că o astfel de iubire este mult mai rezistentă. Şi o întrebam despre lipsa fluturilor de îndrăgosteală de la început. Mama mi-a zis că îndrăgosteala, văpaia vine după. Sentimentele sunt foarte diferite şi îţi oferă diferite tipuri de satisfacţie. Am trecut prin ambele. Mi s-a întâmplat şi mie să ajung în timp să iubesc un om de care nu am fost îndrăgostită (şi nu, îndrăgosteala nu a venit după), dar, măcar, a existat la început o afinitate, o chimie. Dar, la fel cum există o grămadă de exemple de căsnicii ratate, tot aşa sunt şi exemple de oameni care s-au luat din dragoste şi care, şi după 50 de ani de mariaj încă se mai iubesc ca la început.
Cred ca problema e ideea ca mereu exista ceva mai bun si daca ramai pe loc il pierzi.
Daca n-ai de ales stii ca trebuie sa scoti ce-i mai bun din ceea ce ai. (Dar stii cum e cu povestile din carti sau filme sau whatever. In realitate eu zic ca lucrurile stau altfel cand vine vorba de casatorii aranjate.)
In schimb cand au de ales, multi cauta mereu, chiar si dupa ce au gasit ceva, si d-aia exista asa putine povesti frumoase pe termen lung. Oricand cred c-au gasit ceva mai bun, lasa tot in urma si sar acolo. Si e usor sa crezi c-ai gasit ceva mai bun, pt. ca inevitabil intr-o relatie de durata se aduna si lucruri rele, nimeni nu-i perfect, iar despre ala nou / aia noua nu stii lucrurile rele, asa ca nici macar n-ai termen de comparatie.
Ideea e ca nicio relatie nu-i lipsita de probleme si niciuna nu merge pe termen lung daca nu lupti pt. ea, uneori facand lucruri in detrimentul tau. Presupun ca daca nu poti face asta decat din obligatie (cum e cazul casatoriilor aranjate), poti sa te convingi ca ai obligatia morala de a ramane cu persoana respectiva (in afara de cazul in care afli ca totul a fost o minciuna la inceput si isi da arama pe fata mai tarziu, bineinteles) si sa pleci de acolo.
Dar sunt de acord cu tine ca daca nu e „ceva” de la inceput n-are cum sa fie dragoste mai tarziu. Dar marea majoritate confunda pasiunea, „chimia”, cu dragostea, iar asta oricum dispare la un moment dat, iar ce ramane… Da, presupun ca-i asemanator. Prietenie, devotament, (o oarecare) atractie sexuala… Astea se pot si „construi” in timp, dar eu zic ca-i mult mai bine sa rezulte din dragoste si sa ramana dupa ce s-a mai domolit pasiunea decat sa le cladesti din nimic.
As for true love… E rara. Daca dai toata pasiunea si atractia si respectul si admiratia si orice altceva la o parte, rareori mai ramane ceva, si si mai rar ramane ceva pe care chiar ai putea sustine o relatie… Si din pacate atunci cand e tinde sa fie, sau cel putin sa ajunga, one-sided :(
Quote:
„Daca dai toata pasiunea si atractia si respectul si admiratia si orice altceva la o parte, rareori mai ramane ceva, si si mai rar ramane ceva pe care chiar ai putea sustine o relatie… Si din pacate atunci cand e tinde sa fie, sau cel putin sa ajunga, one-sided”
am inteles… deci daca iei tot nu ramane nimic… mda.
Logica rezista mult mai bine in timp decat emotiile, care se erodeaza.
Nu este ceva specific culturii asiatice, uita-te la toate filmele in care cei doi nu se plac decat dupa ce se cunosc si descopera reciproc calitati care nu tin de atractie fizica. Sau telenovelele sud-americane, in care el si ea sunt ca soarecele si pisica vreo jumatate din episoade dupa care se rastoarna situatia si devin nebuni unul dupa celalalt.
Dragostea adevarata apare in timp, exista particularizari specifice culturilor, dar aceasta ramane ideea de baza.
Presupuneam ca se intelege ca e vorba de tot in afara de sentimente.