GAY OK

Am auzit și văzut astea două cuvinte, „gay ok” în ultimele zile mai mult de cât le-am văzut în ultimii ani. Și asta datorită, sau poate mai corect spus, din cauza, Mihaelei Rădulescu și al său articol care a trezit controverse în comunitatea media și nu numai. M-am tot gândit dacă să am o reacție sau nu. Și uite că am. Parcă îmi era poftă să mai scriu un pic pe aici, iar ăsta era un subiect de exploatat.

Mai departe, mama, nu mai citi, te rog. Treci la articolul următor. :)

Am intrat întâi în contact cu reacțiile prietenilor de pe facebook, unii dintre ei homosexuali, alții heterosexuali, la articolul Mihaelei. După care am citit și articolul. Așa cum am mai zis-o și cu alte ocazii, mie îmi place femeia asta. Da, chiar și așa cu nevoia ei de a se da în spectacol. Doar că a cam izbit-o de zid cu articolul ăsta. După ce mai primise o bilă neagră de la mine, când am citit interviul pe care Dana Săvuică ni l-a dat la revistă, la mai bine de 15 ani de la apriția sa epocală pe prima copertă Playboy. Dana, o altă femeie pe care o admir, povestea cum Mihaela comenta la apariția revistei că ce femei sunt alea care apar în Playboy, cu toate insinuările aferente. Dar să zicem că asta era acum 15 ani, când lumea era altfel pe aici pe la noi, iar Răduleasca făcea o emisiune care trebuia să prindă la mase.

Revenind în zilele noastre, chestia care m-a deranjat cel mai tare în articolul Mihaelei este echivalența pe care a făcut-o între homosexuali și teroriști, drogați sau deprimați, atunci când zicea că nu vrea ca fiul ei să se încadreze în una din aceste categorii. Pe bune?! Faptul că nu îi place să vadă exprimări ale dragostei între doi bărbați în public e deja cel mai puțin semnificativ lucru. Dar oare în ce sistem de gândire liberal poți face comparație între un terorist și un homo/bi/transexual?!

Nu sunt mamă încă, dar știu cu siguranță un lucru: copilul meu poate să aibă orice orientare sau preferință din punct de vedere sexual pentru că îmi este ok. Am prieteni mulți din comunitate gay, atât din România, cât și de afară. Am crescut alături de un prieten care știa din clasele primare că îi plac băieții, nu a fost o alegere de fiță. Am avut la un moment dat o scurtă poveste cu un tip care era bisexual (motiv pentru care prietena mea făcea mișto de mine că sunt pseudolesbiană dacă mi-am tras-o cu un pseudopoponar). So what?! Sunt și ei oameni. Și ce dacă unor bărbați le place să se îmbrace în fuste? Noi cum ne îmbrăcăm în pantaloni zilnic? Și ce dacă unii bărbați se simt mai bine dacă pe sub costum poartă o pereche de bikini de dantelă? Ce, noi nu purtăm boxeri?

Bine că începem să avem deschideri către boundage și biciuri, că de, o tanti cu simț comercial a scris o fițuică ce a făcut furori, dar ni se pare odios ca doi bărbați să își exprime sentimentele în public. Paradele gay mi se par și mie exagerate, dar le privesc mai curând ca pe un instrument de marketing, nu ca pe un crez real. Însă dreptul ca oamenii de orice orientare și cu orice preferințe de a-și exprima dragostea în public, la nivelul decenței la care o fac și „cei normali”, mi se pare elementar. Și asta e o chestie pe care am simțit-o așa dintotdeauna. Nu am învățat toleranța, după cum se laudă că a făcut Răduleasca, ci e ceva ce a existat în mine pur și simplu. Am început să înțeleg lumea într-o perioadă în care România abia prindea viață. Nu am primit o educație în acest sens, nu mi s-a spus ce e bine și ce nu în legătură cu acest subiect și mă bucur că a fost așa, că am perceput sexualitatea prin prisma propriilor opinii, fără un set predefinit. Deci, pentru mine, GAY, OK. Iar Răduleasca… să zicem că-i mai acord o șansă în cadrul preferințelor mele. Mai are dreptul la o bilă neagră.