Acum doi ani scriam despre părerea mea cu privire la Fifty Shades. Ceva mai târziu, pe un drum lung între Sasca 
Montană și București, îmi aruncam ochii peste primul volum din trilogie. Iar senzația mea a fost că nu am mai citit o carte așa de proastă de când eram mică și mama făcea ilustrația coperților unor fițuici amoroase pe la nu știu ce editură, imediat după Revoluție. Sau, ca să fiu și mai exactă, nu am mai citit ceva așa de prost de la compunerile pe care le scriau fără talent colegii mei de școală primară. Așa că enervată după primele 30-40 de pagini am sărit direct la scena de sex. Pardon, scena de dragoste… în care Grey o inițiază pe duduie într-ale fututului. Mă scuzați, într-ale făcutului de dragoste. Plictis maxim!
Dar weekendul ăsta ce să fac și eu?! M-am uitat la film. Știam că e prost. Da, e prost. Dar, lucru rar, e mai bun decât cartea. Asta, evident, dacă faci abstracție de actorii aleși, pe care toți cei cu care am vorbit nu îi consideră potriviți pentru roluri, dacă faci abstracție și de jocul penibil în unele momente și de căzătura complet falsă pe care fătuca o prestează la început.
După cum spuneam, de carte nu am avut nervi. Știu că în final, binili învingi, dar în rest nu cunoșteam desfășurarea biciuielilor în amănunt. Dar zău așa, să se supere căprița pe iubirea vieții ei doar pentru niște scatoalce la poponeț? Fie ele și cu biciul și date cu patos… Până la urmă a ales să se bage în tărășenia asta, ce mai comentează acum? Dacă asta îi place lui, bărbatului ideal?! Da, deci hilară desfășurarea poveștii. Tare mă întreb cum arată intimitatea madamei E.L. Jammes!